Aici putem privi copacul drept sistemul social. Dacă un sistem social nu scârţâie, înseamnă că ori funcţionează foarte bine, ori foarte prost.
Ce proverb mai e şi ăsta? Iaca este… vorba de duh a ţăranului român… Poate mulţi dintre voi v-aţi plimbat de-a lungul anilor prin multe parcuri, poate aveţi un parc sau un copac preferat, ori poate unii dintre voi aţi fost şi pe la munte prin pădure şi aţi auzit scârţâitul unor copaci, atunci când bate vântul mai ales.
Este scârţâitul copacului semn de fragilitate sau este un fel de melodie pe care acel copac o îngână în bătaia vântului? Vă invit să meditaţi la acest aspect deoarece noi credem că ştim multe ca fiinţe umane. În realitate încă ştim prea puţine…
Dar să revenim la sensul tâlcuirii proverbelor.
Aici putem privi copacul drept sistemul social. Dacă un sistem social nu scârţâie, înseamnă că ori funcţionează foarte bine, ori foarte prost căci în cazul al doilea lipsa “scârţâitului” într-un sistem social lipsit de randament arată chestiuni de tipul corupţiei. În cazul în care “scârţâie” sistemul e clar că ceva probleme sunt prin unele părţi ale sale. Dar chiar aceste probleme sunt cele care atrag soluţiile, şi de ce nu cade copacul adică sistemul degrabă? Deoarece chiar “scârţâitul” indică două aspecte: primul – că sunt unele persoane care prin acţiunile lor provoacă rezistenţa unor segmente ceea ce produce “scârţâitul”; al doilea – însuşi “scârţâitul” indică faptul că în anumite nivele ale claselor sociale se petrec nereguli care menţin stări de lucruri necorespunzătoare. Evident că asemenea chestiuni ne privesc pe toţi, deoarece acţiunile negative ale unora în societate afectează evoluţia celorlalţi în diferite moduri. Vezi grevele, protestele, etc.
Dacă acel copac – sistemul scârţâie, aşa cum spune proverbul nu va cădea degrabă. De ce? Pentru că scârţâitul exact ca la un copac din natură ne demonstrează că acel copac îşi foloseşte prima jumătate a sa, cea de la sol până la jumătatea trunchiului, pentru a rezista vântului. Iar jumătatea cealaltă până la coroana sa se leagănă uşor. Prin asta înţelegem că sistemul social care scârţâie, se bazează pe structura sa inferioară pentru a rezista, în timp ce în partea sa superioară structura respectivă către coroană – prin coroană puteţi înţelege oameni aflaţi în funcţii foarte importante în ministere, instituţii, parlament, guvern etc. – prin acţiunile tuturor celor implicaţi produce scârţâiala, adică o anumită stare de lucruri care întârzie căderea. Căci în realitate un copac din pădure care scârţâie, acela ori e putred undeva în el, ori e uscat şi mai devreme sau mai târziu va cădea sau va fi tăiat.
Deci copacul care scârţâie nu cade degrabă, şi este suficient să ne uităm peste tot în Europa, nu numai la noi, şi poate şi în lume la unele ţări, că lucrurile scârţâie peste tot pe mapamond. Ei bine, scârţâie deci se opune rezistenţă pentru ca unele lucruri să fie menţinute şi Sistemul să nu colapseze. Ca urmare, conform proverbului, nu va cădea degrabă, deci mai avem de aşteptat un deceniu sau două sau trei, cine ştie…
Cel puţin atâta timp cât scârţâie ştim că multe lucruri sunt în neregulă. Însă dacă stai de exemplu în pădure, lângă un copac ce scârţâie, la un moment dat acest scârţâit devine agasant, şi ai tendinţa să te îndepărtezi de acel loc. Aşa fac unii oameni care nu mai suportă Sistemul şi se retrag în zone mai puţin poluate de acest scârţâit social.
Şi uite aşa mai învăţăm de pe urma câte unui proverb, ca să ne înţelepţim şi să evoluăm către un stadiu în care nu vor mai fi copaci scârţâitori printre noi… şi… sssssttt! I-auzi…scârţâie ceva undeva…?
