Credința reprezintă, nu de puține ori, o vulnerabilitate care poate fi exploatată de forțe văzute și nevăzute, chiar și credința în Dumnezeu.
Am tot scris în paginile acestei reviste despre fragilitatea umană, despre cât de ușor de controlat suntem, sper să nu fie cu supărare. În acest articol mi-am propus să abordez un subiect extrem de delicat, unul care poate să deranjeze ego-ul: credințele.
O să o spun direct: credința reprezintă, nu de puține ori, o vulnerabilitate care poate fi exploatată de forțe văzute și nevăzute, chiar și credința în Dumnezeu. Să nu uităm de cruciade, de Inchiziție, de dogmele care au creat și creează dezechilibre în familii și societate. Când crezi în ceva, acela este momentul în care mintea ta s-a blocat în acea credință.
Totuși, trăim într-o realitate dinamică, totul este în mișcare, chiar și tu reprezinți mișcarea continuă a particulei sau particulelor care te recreează în fiecare moment. Totodată, realitatea în care trăim este și duală, deci orice adevăr absolut care pătrunde în dualitate devine un adevăr relativ. Unii ar spune că au trecut de dualitate, o fi chiar așa în conștiință, dar cu corpul fizic, nu.
Un om care nu are nevoie să creadă descoperă și, prin urmare, poate crește și rămâne în expansiune. Un om care are nevoie să creadă poate opri procesul de învățare și astfel stagnează. Stagnarea este un proces extrem de greu, aproape imposibil; imaginează-ți că în fața ta este un ventilator imens care suflă aer spre tine și tu încerci să stai pe loc. Să știi că unii oameni încearcă să stagneze și se chinuie ajungând să sufere, să fie dezamăgiți că lucrurile nu mai sunt ca înainte sau că nu sunt cum vor ei.
Credința nu înseamnă încredere. A avea încredere presupune luciditate, pentru că percepi exteriorul așa cum este, dinamic, imprevizibil, complex și pur și simplu te lași, capitulezi în fața „matematicii vieții”, iar prin urmare înveți să navighezi prin curenții vieții. Când ai încredere în mod autentic, ești deja în credință. Când crezi, nu mai te încrezi în viață pentru că deja știi tot, nu mai e nevoie să te adaptezi pentru că strategiile tale sunt suficiente.
Sforarii îi caută pe cei care cred pentru că știu că ei sunt incapabili de discernământ, sunt în nesimțire și astfel tot ce trebuie să facă este să le confirme credința și să le spună că și ei cred la fel. Relațiile care se creează cu ajutorul credințelor sunt superficiale, nu e nevoie de profunzime, de complexitate când credința îți promite că totul este simplu.
Am mai dat următorul exemplu, îl mai ofer încă o dată: unei persoane care crede în Iisus, dacă i se arată într-o viziune o asemenea figură, cum poate acea persoană să discearnă dacă era într-adevăr Iisus ori o altă entitate camuflată?
A gândi fără a crede presupune lipsă continuă de certitudine, însă noi învățăm când lucrurile nu sunt certe. Ai observat cum cei care cred au blocat orice altă informație în afara propriei credințe? Acel blocaj este creat din frică, nu din iubire pentru obiectul credinței lor, le este teamă că ceva din exterior le va zdruncina credința și astfel se vor simți din nou neputincioși și vor reveni la suferință.
Credința ne promite că ne protejează de suferință, problema e că în dualitate orice poate fi imediat contrazis. Aceasta e natura realității, credința noastră nu este suficientă pentru ca lucrurile să stea altfel. Încrederea ajută enorm, pentru că încredere nu este despre credință, ci despre adaptare și rezolvarea cu ușurință a provocărilor.
Când ai încredere în viață, în aliații tăi, în natură, în Întreg, totul este alături de tine, totul te susține și te protejează. Când însă un om crede, se izolează de Întreg în bula propriei credințe și astfel orice din exterior poate deveni periculos pentru că îi poate submina credința. Oamenii care au nevoie să creadă, de cele mai multe ori cred pentru că le este teamă.
Normele societății în care trăim ne separă de Totalitate și ne cere să credem. Trebuie să credem în ban, în conducător/politician, în știință, în Dumnezeu, ș.a. Calea către încredere ne oferă posibilitatea să nu mai avem nevoie să credem, pentru că am devenit lucizi, putem să ne bazăm pe conexiunea cu Întregul și, de asemenea, simțurile noastre ne ajută să navigăm prin dualitate.
Încrederea face conexiunea între minte, corp și Întreg.
Tu mai ai nevoie să crezi în ceva? Dacă da, acolo se află vulnerabilitățile tale, care pot fi exploatate de entități sau personaje care vor ceva de la tine. Sursa nu vrea nimic de la tine, Întregul/Creația nu vrea nimic de la tine. Tu ești parte a Sursei și totodată a Creației, de ce să ai nevoie să crezi în ceva ce e, la fel ca tine, parte a Sursei și a Creației?
CURAJ!
