În faţa vieţii nimic nu contează din ceea ce spui sau crezi, cu excepţia unui singur lucru: FAPTELE TALE!
Se spune că uneori în viaţă trebui să te mai opreşti şi să te uiţi în urmă, la ce ai reuşit să faci până la acel moment… Unii fac asta, alţii nu pentru că nu se opresc să realizeze multe lucruri…
Dar oricum ar fi, cert este şi vă spun din experienţă proprie, că e necesar din când în când să te mai opreşti şi să evaluezi propria existenţă, cu bune şi cu rele, aşa cum este ea… De ce? Pentru că nu ştii când vine acel ceas pe furiş, ca un hoţ în noapte, şi-ţi fură restul de viaţă pe care o mai ai de trăit.
Asta s-a întâmplat în urmă cu două zile, în noaptea/dimineaţa de Sfânta Parascheva cu o colegă din redacţia noastră – Cecilia David. Cei care citesc revista noastră o ştiu din paginile articolelor sale, încărcate cu harul unui povestitor iscusit ce descria realitatea lumească şi subtilă a lumii în care trăim, împletite cu experienţele sale personale.
Cici aşa cum îi spuneam noi, era o doamnă plină de viaţă, deşi în ultimii ani datorită atacurilor energetice şi a altor factori căpătase un diabet galopant care a afectat-o serios, dar nici că i-a păsat de asta. Tot timpul cu gândul la binele general, a militat până în ultima clipă a vieţii sale pentru renaşterea valorilor noastre strămoşeşti, geto-dace, pentru trezirea spirituală a acestui neam mult prea obidit de străinii care ne vor comorile ce se află sub glia strămoşească apărată cu preţul vieţii de dacii liberi, apoi de voievozii secolelor trecute care au ştiut să păstreze vie fiinţa neamului geto-dac – românesc.
Cici era o patrioată convinsă, şi una din intenţiile sale în ultimii ani era aceea de a înfiinţa o comunitate spirituală acolo la Ponor în judeţul Alba, unde reuşise să achiziţioneze o proprietate la munte în splendoarea arhaică a Apusenilor, la vreo oră de mers de Roşia Montană.
Desigur că fiind bolnavă, asta n-a împiedicat-o să spună lucrurilor pe nume şi să scrie în revista noastră ani la rând, din 2007 până acum, chiar împotriva Sistemului, şi la fiecare întâlnire cu cititorii era “motorul” care-i angrena pe cei veniţi la astfel de evenimente.
Îmbrăţişase cu foarte mult entuziasm atât modelul Anastasiei descrisă de Vladimir Megre în cărţile lui, dar şi realitatea spirituală dimensională descrisă de Sal Rachele în cărţile sale despre Fondatori.
Cici deşi era bolnavă de diabet, era tot timpul pentru conceptul de “al nostru” în loc de “al meu”, acesta din urmă fiind acel egoism care îi separă pe oameni în suflletele şi inimile lor.
Pe cât de micuţă şi vivace era, pe atât de inimoasă… Fiind cu puţin trecută de 60 de ani, deci nici vorbă să se considere în vârstă, chiar dacă diabetul – această boală perfidă – îi mai amărea zilele, Cici n-a pregetat să împingă mereu mai departe generozitatea faţă de oameni, înţelegerea lor, ajutându-i pe mulţi încă din tinereţe cu fel de fel de chestii, de la haine şi alimente până la chestiuni mai complexe.
Îi era drag când vedea la întâlnirile cu cititorii că oamenii veneau şi erau interesaţi punând diverse întrebări, se bucura pentru fiecare conştiinţă trezită, şi în ultimii 3-4 ani îşi însuşise într-o mare măsură lecţia dăruirii, deşi cum se spune fiecare om indiferent de nivelul său de evoluţie le are pe ale lui, şi cu bune, şi cu rele. Dacă nu avea bani – deşi nu era o persoană care să dispună de avere, ajuta cu lucruri, dacă nu avea lucruri, ajuta cu sfatul sau cu fapta. Mereu în mişcare se gândea la binele tuturor şi mai puţin la al ei, şi poate că asta a fost în cele din urmă prea mult.
După aproape o viaţă de om trăită în zbucium, alergătură – pentru că s-a mutat din cinci oraşe la rând de-a lungul a trei decenii şi în 5 ani a schimbat trei oraşe la rând – lipsuri materiale şi financiare, nevoi stringente şi responsabilităţi umane, Cici a trecut în veşnicie cum se spune, către o lume poate mai bună…
Deşi ar fi considerată plecarea ei dintre noi prea devreme, poate cei de Sus au stabilit o altă misiune pentru ea, în alte spaţii dimensionale… Poate că misiunea ei pe Pământ s-a încheiat, nu avem de unde să ştim asta exact… Şi poate că odată plecată spre spaţii dimensionale unde lumina şi iubirea sunt legile vieţii, poate de acolo va putea ajuta şi mai mult la trezirea spirituală a acestui neam românesc urmaş al vajnicilor geto-daci.
Se spune că nimeni nu e de neînlocuit… Viaţa ne demonstrează uneori că regula asta nu se aplică în anumite momente ale existenţei noastre, căci poate că persoana respectivă pleacă dintre noi, cei ce rămânem aici, dar valoarea sa nu poate fi înlocuită de nimeni, pentru că fiecare este unic.
Chiar dacă vine altcineva în locul său, valoarea şi unicitatea celui ce pleacă dintre noi nu pot fi înlocuite de nimeni… Poate că deşi pare frustrant prin înseşi asemenea aspecte, până la urmă asta e frumuseţea creaţiei în privinţa omului…
Şi astfel se poate spune că nu contează atât de mult cum te-ai purtat de-a lungul vieţii, ci contează ceea ce reuşeşti să laşi în urma ta şi să fie de folos celor ce vin după tine ca generaţii următoare…
Şi aşa cum am învăţat de la viaţă – pentru că VIAŢA ESTE ÎNVĂŢĂTORUL PERFECT – în faţa vieţii nimic nu contează din ceea ce spui sau crezi, cu excepţia unui singur lucru: FAPTELE TALE!
Căci acestea îţi rămân în urmă, ca o moştenire pentru cei care vin din urmă şi pot continua mai departe munca de-o viaţă pe care ai dus-o pentru a-i trezi spiritual pe oameni. Căci în cele din urmă, dintre toate lucrurile de pe Pământ, indiferent cine eşti, cum te numeşti şi ce statut ai, contează un singur lucru: acela de a fi OM!
Iar Cici a fost un OM… Drum bun în lumină, Cici…oriunde te-ai afla acum… Amintirea ta va rămâne în sufletele noastre pentru totdeauna…
