Suntem într-o pandemie a închiderii, oamenii folosesc tot felul de “materiale” pentru a-și zidi fortăreața care le va servi ulterior ca închisoare.

Pentru că în momentul în care scriu acest articol, ni se tot repetă că suntem în pandemie și că suntem în pericol de a ne îmbolnăvi dacă nu suntem atenți, am decis să scriu câteva cuvinte despre un pericol și mai mare, închiderea minții și a corpului. Marea majoritate a oamenilor trăiesc în propria închisoare, considerând că altcineva i-a pus acolo și devenind astfel propriile lor victime.

Cum ceea ce se întâmplă la nivel micro, în noi, este proiectat la nivel macro, în exterior, putem observa cum umanitatea a construit orașe mari, aglomerate, poluate și obligând o mare parte din populație să trăiască în ele, doar acolo găsește omul de rând un loc de muncă și astfel poate supraviețui. În aceste orașe am construit și construim din ce în ce mai multe apartamente, care seamănă mai mult cu niște cuști moderne, fără acces la natură, intersectându-ne aura cu a vecinilor, pe care de multe ori nici nu îi cunoaștem ori poate nici nu sunt „pe sufletul nostru”.

Omul este construit să trăiască în comunități strânse, nu în orașe mari, tribul a fost creuzetul pentru dezvoltarea umanității pentru zeci de mii de ani. Din păcate, am uitat această artă de a trăi, preferând competitivitatea și fuga după resurse, bani, proprietăți materiale, îndeplinirea dorințelor și iluziilor. Punem atât de mult accentul pe individualitate încât, probabil pentru a o confirma, am construit ziduri în jurul ei. În loc să ne folosim individualitatea pentru a completa individualitatea altora, ne-am pus-o în cufăr, probabil așteptând pe cineva să vină să plătească prețul corect pentru a o accesa.

Ego-ul nostru și-a construit o fortăreață redutabilă, fortăreață care ne protejează fix de ceea ce ne hrănește cu adevărat ființa. E ca și cum am acoperi o floare care are nevoie de Soare, motivându-ne gestul că în acest mod o protejăm de Soare. Cam asta ni se tot transmite de către guvernele mondiale că limitarea libertăților este pentru a ne proteja, îndreptându-ne către o distopie pe care doar o minte bolnavă și-o poate dori.

Ne păcălim singuri că apărându-ne de exterior ne este mai bine, omul este o ființă socială, se hrănește din conexiune, din interacțiune, din afecțiune, din vulnerabilitate. Acestea îl ajută să se deschidă și mai mult și astfel să devină, treptat, unul/una cu Întregul. Să fim sinceri, timpul nostru în această lume este limitat, viața în corpul uman este o pregătire continuă pentru a muri frumos. Deschizându-ne din ce în ce mai mult, simțim din ce în ce mai mult și ne liniștim din ce în ce mai mult, observând unitatea care există în tot și în toate și observând cum noi facem parte din acea unitate.

Suntem într-o pandemie a închiderii, oamenii folosesc tot felul de “materiale” pentru a-și zidi fortăreața care le va servi ulterior ca închisoare. Unii oameni își folosesc adevărurile în care cred, fără să își dea seama că adevărul este dinamic, este schimbător, nu este fix și deci nimeni nu are cum să îl dețină. Alții își folosesc diplomele pe care le-au obținut pentru a își valida individualitatea, fără a realiza că acestea nu vor hrăni vreodată ființa. Alții folosesc banii pentru a își construi temnița, acumulând bani în exces, protejându-se astfel de umanitatea lor dar mai ales de umanitate în general. Alții folosesc sarcasmul, alții cinismul, alții încăpățânarea, alții își folosesc rănile și traumele pentru a se proteja de exterior.

Ni se tot transmite că iubirea este calea și într-adevăr, iubirea face parte din calea noastră, dacă alegem asta. Iubirea nu este o cale ușoară, pentru că ne va scutura temeinic de toate condiționările, de toate programele care nu sunt compatibile cu aceasta. Iubirea este un nivel al conștiinței care iese din dualitate și necesită deschidere către paradoxuri, deschidere către a înțelege că nicio extremă în această realitate nu ne va oferi ceea ce avem nevoie cu adevărat.

Pentru mintea condiționată, calea Iubirii nu este una ușoară, pentru că va presupune dărâmarea zidurilor, care, fie vorba între noi, oricum erau inutile, le construisem ca pe niște sperietori de ciori pentru a îi ține pe ceilalți departe. Nu avem cum să ne ascundem de câmpul Iubirii, este peste tot, putem însă să ne folosim mare parte din resurse pentru a ne apăra, pentru a ne închide. Dacă asta nu-i muncă sisifică, nu știu care e…

Închiderea presupune că am ales o extremă și ne-am făcut casă acolo, considerând că am găsit răspunsurile la toate întrebările și că nu mai avem nimic de învățat. Mulți dintre noi pică în această capcană și astfel descoperim, pe pielea noastră, chinul și suferința. Calea de mijloc presupune a fi între extreme, în centrul furtunii, în locul cel mai calm al acesteia și a ne adapta continuu pentru a rămâne acolo. Fără a ne deschide, nu avem cum să evaluăm realist ce se întâmplă în jurul nostru și astfel ne găsim mai tot timpul prinși în cele mai violente zone ale furtunii.

Cei care sunt ușor de manipulat, în mod paradoxal, nu sunt cei care se deschid față de manipulare, pentru a o înțelege, ci cei care se închid față de aceasta, devenind astfel victime sigure ale acesteia. Gândește-te la ce face corpul uman atunci când un virus ori o bacterie nouă intră în sistem. Corpul se adaptează agentului patogenul și declanșează măsurile necesare, astfel menținându-se homeostazia, asigurând echilibrul intern al corpului. Când corpul nu se poate adapta agentului patogen, măsurile luate pot fi atât de dure încât pot duce chiar la deces.

Închiderea ne duce treptat către îmbolnăvirea minții și ulterior a corpului fizic pentru că ne atrofiază abilitatea noastră de a ne adapta, de a gestiona prezentul, trăindu-ne viața într-un trecut pe care îl considerăm mai bun ori într-un viitor care poate să nu vină vreodată. Oricâte medicamente am lua, oricâte dogme am înghiți pe nemestecate, toate acestea nu ne vor ajuta decât poate temporar, fără deschidere către viață, către Întreg, către potențialul ființei noastre, către geniul nostru intern care ne călăuzește, către Sine, ne vom proteja în continuare de un trai bun și de o moarte bună.

Până reînvățăm să ne deschidem este important să observăm locurile unde refuzăm să ne adaptăm și astfel rămânem blocați într-o extremă. Prin deschiderea treptată, care câteodată presupune a călca peste propriul orgoliu, ne manifestăm geniul și astfel ne simțim din ce în ce mai puțini confuzi în această realitate și din ce în ce mai mult împuterniciți să ne găsim aliații și să construim alături de aceștia societăți paralele, autosustenabile, în acord cu viața și cu Întregul.

0 0 voturile
Recenzie Articol
Abonează-te
Informează-mă despre
guest

2 Comentarii
Cel mai vechi
Cel mai nou Cel mai votat
Feedback-uri în linie
Vezi toate comentariile
Armencea Liana

Corect .La asa ceva asistam acum .Separarea/ inchisoarea oamenilor ,lipsa socializarii incepand cu copii etc

EuC

Corect, este o închisoare planificată și se vede cu ochiul liber dar oare toată viața asta, nu este ea însăși o închisoare? Cea mai mare vizibilă
de către oameni? Oare nu trăim defapt ceva de genul păpușilor acelea rusești, Maruska? Oare viața asta nu este o închisoare imensă a tuturor oamenilor în care fiecare regiune trăiește într-o alta inchisoare mai mică, parte din marea închisoare numită viață și apoi fiecare tara dintr-o regiune trăiește intr-o închisoare și mai mică și tot asa, până la nivelul omului de rând, sclav pe veci al reincarnarilor infinite? Lumea asta mare numită viață, este un urlet continuu de durere unde fiecare om se zvarcoleste de durere onstient sau nu și o împrăștie mai departe fără vreo șansă de a se vindeca. Asta este virusul, durerea. Toți suntem mutilați de atâta “iluminare” și alergăm ca niște căței după zăhărelul numit fericire. Ni se spune mereu sa credem, sa facem, sa dregem, ca să ajungem la înțelepciune, la iluminare la “nivel inalt”, cu o nonșalanță obsesiva. De ce? Cui servește asta când lumea e o mlaștină de suflete chinuite? Cui servește toată teoria asta despre iubire, cinste, corectitudine, gânduri frumoase și alte arome? De cand binele se face prin rău și nu prin bine și “este firesc” asa? De ce ca sa ajungi la iluminare trebuie să treci prin durere și suferință? Nu e măcar puțin anormal ca ni se servește teoria iubirii pe tava suferinței si ni se cere sa acceptăm ca asta e viață? Nu, asta nu este viață ci temniță și noi suntem doar combustibil, cu siguranță. Pentru cine și de ce? Cu tot romantismul meu poetic și candid, refuz sa cred ca marea asta de urlete este viață și ca vom putea scăpa de aici doar alergând după himera încercării de a fi mai buni, mai iubitori, mai blânzi în timp ce suntem călcați în picioare și facem și noi asta din cauza virusului durerii. Trebuie să facem mai mult decât visele astea și sa abordam problema altfel, dacă într-adevăr vrem sa scăpăm de aici, pentru ca, cu siguranță, cineva își bate joc, jucandu-se cu această “viață”. Și râde în hohote. De noi.