Cine nu are memoria istoriei, riscă s-o repete
George Santayana
Istoria ne învață că din istorie nu învățăm nimic
Antoine de Saint-Exupery
Putem învăţa din istoria popoarelor că popoarele n-au înţeles nimic din istorie.
Friedrich Hegel
Câți oameni au curajul să fie ei, nu încercând să fie conform cu ce li se spune din exterior că trebuie să fie?
Oare de câte citate vom mai avea nevoie pentru a realiza că istoria se repetă și că dacă nu ne-am învățat lecția, o vom „da în bară” din nou și din nou și din nou. Așa apare dezamăgirea, când cineva credea că a scăpat de „bau bau” și se trezește cu acesta la ușă.
Din ce observ, pentru a nu fi dezamăgiți, unii oameni au ales să se pună mai presus de provocări, fiind un fel de justițiari ai istoriei. “Eu lupt pentru a nu se repeta istoria” probabil așa gândesc aceștia, nerealizând că fix lupta lor creează taberele potrivite pentru ca istoria să se repete. Nu-i așa că paradoxurile sunt amuzante?
„Cum să devin vulnerabil, eu nu îmi permit să sufăr”, ar putea spune acești oameni și ar completa cu: „suferința mă pune în rol de victimă și eu nu mai vreau să fiu victima ta”. Victima care nu mai vrea să fie victimă are trei variante, ori iese din acest rol alegând calea vindecării, ori devine persecutor ori devine salvatorul victimelor, fără ca acestea să îi ceară asta.
Din experiență o spun, calea vindecării nu este deloc ușoară, pentru că ne pune față în față cu rănile noastre, cu traumele noastre, pentru ca treptat să închidem poveștile care se tot repetă. Este o cale pe care, chiar dacă mulți spun că o urmează, în realitate doar o mică parte o urmează cu adevărat.
Restul o mimează pentru a obține beneficii de imagine, sociale, materiale, relaționale…
Asta se întâmplă și la nivel social în acest moment, sunt prea mulți care mimează și prea puțini care chiar trăiesc acest proces de vindecare, punându-se mai presus de viață și astfel refuzând să devină vulnerabili. Efectele se văd, viața ne provoacă fix acolo unde mimăm mai mult.
Orice om care nu are curajul să devină vulnerabil este un pericol pentru Sine și indirect pentru cei din jurul său.
Vulnerabilitatea are un rol foarte important, ne ajută să ne înțelegem nevoile noastre dar și a celor din jur. Omul care este atât de rănit încât nu își mai accesează vulnerabilitatea, urmează niște tipare / programe / condiționări mentale pe care le respectă ca pe niște dogme. De aici au apărut cele două curente extreme care au dus la al doilea război mondial, nazismul și comunismul.
Niciuna dintre ele nu a ținut cont de nevoile celorlalți, amândouă s-au dorit o rezolvare rapidă a problemelor sociale și ambele au eșuat. Motivul pentru care au eșuat a fost pentru că nu au ținut cont de realitate, doar atunci când urmezi o dogmă, nu mai ții cont de nevoile tale și ale celorlalți, nu?
În acest moment trăim vremuri în care oamenii au uitat din nou de vulnerabilitatea care ne apropie și ne ajută să ne înțelegem reciproc și marșează din nou pe dogme menite să rezolve rapid provocările sociale și să ne vindece cu forța de diverse.
Vindecarea cu forța nu este vindecare, este doar o frecție la picior de lemn provenită dintr-o minte care nu a apucat să se dezvolte armonios. O minte care se dezvoltă armonios ține cont de ce are în jur, pentru că percepe mai mult oportunitățile decât piedicile. O minte rănită, o minte traumatizată percepe mai mult piedicile decât oportunitățile, astfel etichetând exteriorul ca fiind ostil și care trebuie neapărat schimbat.
Am decis să scriu acest articol pentru că au apărut mișcări bine mediatizate la nivel mondial care nu susțin vulnerabilitatea ci susțin impunerea unor reguli astfel încât să nu fie nevoie să fim vulnerabili și să ne putem trăi viața fiind protejați de ceilalți. Paradoxal, aceste mișcări vor să vindece omenirea de rasism promovând rasismul (în SUA, deja a devenit faimoasă zicala “Be less white” – fii mai puțin alb – promovată de autoarea de succes Robin DiAngelo), vor să vindece xenofobia folosind xenofobia (pentru ca minoritățile să nu se mai simtă respinse, respingem majoritatea), în realitate vor să creeze o lume imaculată, perfectă, „țuț”. Parcă Hitler și Stalin voiau același lucru, nu?
Până nu ne asumăm rahatul în care ne-am băgat ca societate, orice încercare de a rezolva problemele prin dogme, doar va ascunde temporar rahatul sub preș!
Însă pentru asumare e nevoie de vulnerabilitate și câți oameni au curajul să fie vulnerabili? Câți oameni au curajul să fie ei, nu încercând să fie conform cu ce li se spune din exterior că trebuie să fie? Câți oameni au curajul să fie cu adevărat liberi? Răspunsul meu este că sunt încă prea puțini, dar vor fi, treptat, din ce în ce mai mulți.
O vom da în bară cu neo-comunismul și neo-nazismul din nou și din nou și din nou până când vom putea fi din nou vulnerabili unii față de ceilalți, pentru a ne înțelege mai profund. Așa ajungem la societate de tip 1 (pe scala Kardashev), societatea autosustenabilă, altfel singura noastră cale este autodistrugerea.
Dacă nu ne oprim cu dogmatizarea care duce la crearea a două tabere (cei pro dogmă și cei contra dogmă), ne vom duce cu pași mari către un nou război. Într-una dintre iterațiile acestui război, ceva se va întâmpla și ne vom distruge reciproc. Asta vrem să facem?
Dacă nu, atunci calea este vulnerabilitatea. Vulnerabilitatea presupune a simți, lipsa vulnerabilității presupune a ne asana simțurile și astfel devenim nesimțiți. Un om vulnerabil este cu adevărat puternic pentru că este mult mai greu de atins, mult mai greu de ținut prizonierul dogmelor, este în autenticitatea sa.
Pentru cei care răspândesc dogmele pentru a nu deveni vulnerabili, autenticitatea este ca tămâia pentru știi tu cine. Când au autenticitate în jur, simt că poziția lor de putere, cea care este deasupra vieții și deci și deasupra ta, este atacată.
Tu vrei să urmezi dogme prin care să ți se implementeze nesimțirea ori alegi calea vulnerabilității? Diferența este simplă, cei care aleg a doua variantă simt durere puternică la început însă apoi durerea treptat dispare, cei care aleg prima variantă simt durere mai mică, într-adevăr, dar constantă, continuă.
Alegerea este a fiecăruia, doar atât îți mai spun, dacă vom continua războiul ne vom autodistruge și ne vom autodistruge pentru că nu mai suportăm durerea constantă. Suntem construiți să fim creatori ai realității, puternici, vii, autentici, când ieșim în afara acestei realități, cred că ai observat în propria ta experiență că doare și durerea / suferința rămâne.
Totul începe cu o alegere și cu un pas mic. Treptat, în timp, învățăm să devenim din ce în ce mai vulnerabili unii față de ceilalți astfel încât să ne înțelegem diferențele și nevoile și să acționăm în consecință.
Fie ca inima să Ni se deschidă, mintea să Ni se recondiționeze și corpul să Ni se vindece!