CHIAR ȘI LA ORA ACTUALĂ EXISTĂ SUTE DE MILIOANE DE OAMENI DOGMATICI ȘI HABOTNICI CARE RESPING ADEVĂRUL REALITĂȚII.
Într-o lume în care prerogativele sacerdotale sunt substituite abrupt și exclusiv de cele manageriale, o lume în care omul simplu este pus în fața unui sistem de valori răsturnat, iar selecția între liderii spirituali pare să se facă după bogăția lor materială, nicidecum cea spirituală, este necesar un discernământ axiologic menit să identifice în spațiul spiritual normalitatea, pentru ca aceasta să poată fi promovată corect și în beneficiul umanității. Toate celelalte aspecte care umbresc și alienează percepția spirituală țin de resortul unei patologii pe care psihologia modernă încă nu o abordează sistematic, acest subiect fiind extrem de sensibil.
Pe de altă parte, confuzia între credință și credulitate, întreținută uneori voit de instituțiile religioase, din considerente străine cu totul devenirii spirituale, generează și întreține comportamente la limita patologiei, din acest amalgam manipulat procurându-se de multe ori substanțiale venituri materiale și chiar opțiuni electorale, fapt care ar explica lesne unele legături inadecvate dintre liderii spirituali și cei politici. După o experiență sacerdotală de peste douăzeci de ani în arealul spiritual creștin ortodox, timp în care, pe lângă asistența spirituală asigurată comunității încredințate, am întreprins numeroase cercetări aplicative în biocibernetică, neuroștiințe și psihometrie, propunându-vă acum o abordare specială a aspectelor spirituale aflate între normalitate și patologie, încercând să ofer cu metoda științifică indiciile necesare în discernerea corectă a tipologiilor în cauză.
Conștiința
Asupra modului de înțelegere a conștiinței se pot formula diverse critici. Abordarea psihologică a acesteia însă, relevă o latură socială mult speculată în ideologia marxistă (a se vedea conștiința de clasă), respectiv o latură individuală, aspecte care nu pot fi tratate decât într-o manieră unitară, sinergică, integrativă, deoarece între conștiința socială și conștiința individuală sunt raporturi complexe și de unitate, în care operatorul parte-întreg pare să nu poată fi aplicat, abordarea cea mai corectă fiind cea referitoare la esență-fenomen. În sens sinergic, conștiința socială înglobează conștiințele individuale fără însă a se reduce la acestea sau a se identifica structural cu ele.
Spiritualitatea umană. Sacrul și profanul, spațiul spiritual
Ființa umană este singura ființă care își raportează conștient existența la transcendent. Ea va realiza acest mod de raportare printr-o viziune dualistă asupra lumii: sacrul și profanul. Despre aceasta, Mircea Eliade spunea că „sacrul și profanul sunt două modalități de a fi în lume, două situații existențiale asumate de către om de-a lungul istoriei”. Înțelegerea corecta a aspectelor spirituale răsfrânge o perspectivă avansată asupra relației dintre sacru și profan. Astfel, putem înțelege că spiritualitatea poartă cu sine o legătură specială cu sacrul, iar aceasta nu trebuie confundată în mod exclusiv cu religiozitatea. De aceea, o abordare corectă a spiritualității presupune operarea cu evenimente care au loc într-un areal specific, pe care aici îl vom denumi câmp sau spațiu spiritual. În relația sa cu sacrul, spațiul spiritual dobândește atributul normalității. Altfel spus, starea de normalitate a spațiului spiritual este conferită de sacru, iar desacralizarea acestuia ține de o formă specifică de patologie. Supranatural, transcendent, imanent, sacrul dă dimensiunea spirituală lumii. El este sursa primordială și permanentă a moralei manifestate în arealul devenirii istorice a ființei umane.
Din punct de vedere al logicilor profanului și sacrului, profanul poate fi abordat prin logica liniară reducționistă, în timp ce sacrul poate fi corelat mai degrabă prin logicile complexității (ex. rețele neuronale, fractali, automate celulare, teoria haosului, teoria catastrofei, sisteme disipative, quantum computing etc.). Morala, în general, oglindește modul de raportare a sacrului la profan: sacrul este legat de calități (care dăruindu-se, respectiv dobândindu-se și iterându-se, se înmulțesc), în timp ce profanul este caracterizat de valori (obiecte care, prin împărțire se împuținează). Această caracteristică corespunde iterărilor infinite pentru sacru, iterărilor finite pentru profan. Considerând că aceste reguli ale sacrului și profanului au interferat în permanență în timpul istoriei omenirii, derivând în sisteme de gestiune a resurselor finite (profane) și în căi de urmat pentru eliberarea omului de starea finită prin transcendență (sacrul), în această perioadă istorică vor apărea în mod evident reguli noi de comportament social și însușiri noi care să răspundă la gestionarea problemelor curente și de viitor.
Cum regulile apar din interferarea naturii umane (englezescul nature – natură) cu mediul de hrănire (nurture – a hrăni), această generare de noi caracteristici care permit reflectarea sacrului în profan se poate modela tot prin teoriile complexității, în particular, prin sistemele disipative. Amprenta sacrului, implicit a moralei care îl proiectează manifest în acest proces complex de schimb, va relaționa însă cu sistemul etic, condiționând comportamentul ființei umane de gradul de cunoaștere a propriei realități. Sistemul etic în cunoaștere poate păstra ființa, implicit societatea umană, în arealul normalității (sinergiei sistemului nature-nurture). Realitatea lumii nu este una în care doar știința discerne structuri, relații, și mecanisme. Realitatea lumii este integrală. Cunoașterea științifică nu exclude o altă ordine a realității, ci dimpotrivă, o evidențiază. Vorbind despre o etică a științei, vorbim despre o etică a cunoașterii. Există o cunoaștere pozitivă, benefică, după cum există și o cunoaștere malefică, distructivă. Și pentru un discernământ etic, normalitatea devine fără dubiu indicatorul cel mai corect al căii de urmat. Așa după cum afirmam mai sus, spiritualitatea religioasă nu epuizează spațiul spiritual. Astfel putem admite că există o latură ne-religioasă a manifestărilor spirituale, unde pot fi identificate aspectele spirituale ontice la interfața sacru-profan. Deși termenul poate fi contestat, îl vom folosi totuși pentru modelarea conceptuală a spațiului spiritual, în perspectiva înțelegerii corecte a comportamentelor care implică proiecția sacrului în realitatea noastră de viață.
Spiritualitatea ontică:
- se constituie și se dezvoltă în baza însușirilor autonome ale personalității umane;
- se dobândește prin educație și cultură;
- se asumă prin cultivarea simțului estetic;
- se manifestă prin inspirație și creativitate în: literatură, muzică, artă etc.
Spiritualitatea religioasă:
- se circumscrie relației dintre om și Dumnezeu;
- are ca izvor revelația;
- se asumă prin credință;
- se manifestă prin trăire religioasă și comportament moral (sau etic – n. r.).
