În loc să căutăm frecvențele înalte, nu ar fi mai recomandabil să ne ducem către cauzele care ne fac să fugim de frecvențele joase?
Titlul acestui articol ar putea reprezenta idealul. Cine nu ar dori să se refugieze în frecvențele înalte, poate chiar să se stabilizeze în cele non-duale precum iubirea, bucuria, cine nu ar dori asta? Provocarea este, însă, legată de motivul pentru care vrem să ajungem acolo. Dacă motivul este fuga de suferință sau de o altă frecvență joasă, atunci s-ar putea să descoperim că lupul s-a îmbrăcat în oaie și, în realitate, fuga în frecvențele înalte să ne ducă fix în cele joase.
Nu putem păcăli viața: dacă începem o acțiune din frică, din suferință, din rușine, din furie, este foarte posibil să culegem întocmai ceea ce am semănat. Ai întâlnit vreodată oameni care vorbeau despre frecvențe înalte sau despre ‘cât de sus au ajuns ei’ și să simți, cât și să observi limbajul corpului care trăda ceea ce se afla cu adevărat în interiorul acelor oameni? Eu da, am întâlnit oameni care se prefac, considerând mima esențială pentru ei ca să nu mai simtă frecvențele joase. Însă, mima este doar o mască, nimic mai mult, nimic mai puțin.
Probabil ți-ai dat seama că stăpânul măștilor este constructul nostru mental, adică suma tuturor condiționărilor, programelor pe care noi ni le-am create pentru a ne feri de suferință, de stările joase. Constructul este artificial, nu reprezintă mecanismul nostru natural de apărare, cel care se declanșează în mod automat atunci când este nevoie. Misiunea constructului nu este doar de a ne apăra de stările de suferință, ci totodată de a confirma gazdei că exteriorul este ostil. Observi paradoxul?
Astfel, omul care funcționează fără a se conecta la geniul său, la construcția sa unică, ajunge să penduleze între momente de suferință cruntă, cauzate de exterior și momente de o falsă pace în care măștile par că funcționează. Constructul nu ne mai poate proteja, a făcut-o atunci când eram mici, când ne simțeam neajutorați, însă la vârsta adultă constructul este la fel de folositor ca un prieten imaginar care ne promite că se va materializa în curând, cândva.
Constructul oferă o promisiune pe care nu o poate respecta, îi este imposibil să o facă, fiindcă misiunea sa, pe care am menționat-o mai sus, este paradoxală. Revenind la titlul acestui articol, refugiul în stările înalte reprezintă tot o păcăleală a constructului. O stare înaltă nu poate fi susținută prea mult de un corp nepregătit. Stările înalte s-ar putea să “prăjească” un om nepregătit. Acesta este motivul pentru care mulți oameni mimează iubirea.
Ai observat cum unii oameni care comit atrocități spun că au făcut-o din iubire? Știi oameni care manifestă gelozie și spun că sunt geloși din iubire? Știi părinți care spun că-și iubesc copilul și tocmai de aceea îl protejează excesiv, ori îl altoiesc? Exemplele ar putea continua, te las pe tine să completezi conform propriei tale experiențe.
Iubirea, atunci când o simțim, nu mai are legătură cu tărâmul acesta, nu se leagă de nimic din lumea materială, ci doar este. Totodată, accesul în stările înalte non-duale ne conduce garantat către paradoxuri. Spre exemplu, am putea simți cum plăcerea și durerea se întrepătrund și cum nu există diferență între ele, ci reprezintă două extreme necesare pentru a crea un context în această realitate.
Totuși, nu puțini oameni sunt suficienți de pregătiți pentru a accesa în mod constant aceste stări, asta ar necesita ca omul să-și fi integrat rănile, traumele, programele care l-au tot deraiat. Atenție, am folosit cuvântul integrat! Cum mulți dintre noi nu am fost lăsați să ne dezvoltăm în mod armonios, am dezvoltat în loc răni, traume, programe pe care le-am tot împuternicit. Nu putem fugi de acestea chiar dacă constructul ne păcălește că avem o șansă, dar cu siguranță le putem integra și astfel să le dezactivăm. Când dezactivăm un program, realitatea se schimbă conform noii percepții care vine la pachet cu scoaterea din funcțiune a acelui program.
Când nu știm cum să gestionăm frecvențele joase, când nu ne-am pregătit de mici pentru asta, vom avea tendința să ne păcălim că ne refugiem în cele înalte. S-ar putea să ne păcălim că noi suntem buni, că alții sunt răi, că noi suntem imaculați, alții sunt corupți, că noi avem morală și virtuți, iar alții nu au. Totuși, dacă, spre exemplu, noi suntem buni cu alții dar uităm să fim buni cu noi, oare asta nu este calea cea mai simplă către dezamăgire, frustrare, furie? Eh, iată cum refugiul în stările înalte ne duce fix către stările de care am încercat să fugim.
Programele de care menționam mai sus nu sunt decât niște informații, informații care însă ajung să ne conducă corpul în direcții care nu ne sunt benefice. În loc să căutăm frecvențele înalte, nu ar fi mai recomandabil să ne ducem către cauzele care ne fac să fugim de frecvențele joase? Stările joase sunt esențiale pentru procesul creativ, geniul nostru se hrănește cu acestea, ele nu sunt rele precum nu sunt nici bune. Spre exemplu, răbdarea nu poate exista în afara nerăbdării, pasiunea în absența furiei, stabilitatea în absența instabilității.
Unii dintre voi ar putea spune că sunt forțe din exterior care doresc să ne controleze și au tehnologie prin care o pot face. Răspunsul meu este simplu: tehnologia aceea folosește tot informația, dacă știi să te observi, vei descoperi când ceva din interiorul tău te face să acționezi în moduri în care nu-ți sunt benefice, nici ție și nici celorlalți. Totodată, ajută enorm să stăm pe lângă oameni care practică introspecția pentru cultivarea lucidității. Numai că, oare ne vom dori asta? Amintește-ți: constructul ne ordonă să ne ferim de tot ceea ce înseamnă exterior, pentru că ne este ostil și ne va duce către suferință.
CURAJ! SE POATE!