Gabriel Socaciu

Puterea individului crește cu adevărat natural și în echilibru și armonie, doar atunci când omul face loc în el acelei puteri cu mult mai profunde și cuprinzătoare a Întregului.

Deja sunt din ce în ce mai prezente în viețile noastre tot felul de programe, metode, învățături care ne îndeamnă să gândim pozitiv și să fim atenți la ceea ce emitem în Univers. Deși lăudabilă, această perspectivă a unei omeniri care învață să gândească pozitiv, să se dezvolte personal și să se hrănească sănătos, poate ascunde la rândul ei o frică uriașă de moarte în cele mai multe cazuri. Apar astfel izolarea, singurătatea, frustrarea și în final suferința și la indivizi care cred că au făcut toate eforturile de a se proteja printr-un stil de viață pe care-l consideră sănătos și aducător de vitalitate.

În realitate, deși există un curent generalizat care promovează un nou stil de viață și o nouă spiritualitate, foarte puțini indivizi înțeleg că energia vitală, forța vieții, este ascunsă într-o parte minusculă din noi, legată de ceea ce unii învățați au numit Inima Sacră, un spațiu al inocenței și purității la care putem avea acces doar în anumite condiții. Pentru a intra în acest loc care, deși există în ființa noastră, nu ne aparține cu adevărat nouă, ca indivizi separați, ar trebui să începem să manifestăm un mod de viață cât mai altruist și dăruitor față de lumea care ne-nconjoară. Acest proces de învățare și evoluție necesită într-o primă fază o restrângere treptată a propriei importanțe de sine, lucru care este în opoziție cu noul curent spiritual cunoscut ca New Age, în care omul este învățat să creadă că este un mic dumnezeu, cu puteri depline în a-și crea un destin și a fi astfel artizanul fericirii sale. Dacă nu are la bază o conduită altruistă și plină de smerenie, un astfel de mic dumnezeu va avea tendința de a-și face propriile legi și de a se considera superior altora, doar pentru faptul că deține mai multă putere și influență.

Pentru a nu ne duce astfel într-o ispitire a propriei importanțe de sine și a orgoliului, atenția trebuie pusă, în primul rând, pe o conduită morală și nu pe controlul asupra gândurilor și pe dezvoltarea puterii individuale. Puterea individului crește cu adevărat natural și în echilibru și armonie, doar atunci când omul face loc în el acelei puteri cu mult mai profunde și cuprinzătoare a Întregului, dar atunci acea ființă deja va cunoaște în ea acțiunea virtuților divine.

Moralitatea care urmează legile divine nu are prea multe în comun cu cea pe care suntem învățați să o respectăm în societate, unde se pune accentul pe a avea dreptate și pe un set de norme stricte, care împart binele și răul de cele mai multe ori doar din perspectiva minții și a interesului personal. Dreptatea, așa cum o cunoaștem noi, este infinit mai nesemnificativă în raport cu manifestarea iubirii necondiționate, care stă la baza legilor divine, alături de înțelepciune.

Acest proces de restrângere a sinelui egotic, individual, lasă mai mult spațiu unei energii cu o altfel de vibrație, vindecătoare, pe care în special religia noastră a numit-o Duh Sfânt și care este în strânsă legătură cu energia primordială, venită de la Creatorul Vieții. Cu alte cuvinte, această formă de energie vine într-o ființă doar atunci când sunt îndeplinite anumite condiții, iar una dintre ele este această restrângere a sinelui uman, pe care o cunoaștem și ca un proces de smerenie, de îmblânzire a propriei firi, practicat în special de asceți, călugări și alte ființe care au ales de cele mai multe ori calea izolării pentru a atinge aceste stări de iluminare interioară.

Însă această lucrare interioară cu sinele nostru nu trebuie să se producă neapărat într-un centru monahal și în anumite condiții exterioare, ci printr-un proces din ce în ce mai conștient că noi putem lăsa mai mult spațiu acestei energii vindecătoare, prin propria atitudine față de viața care ne-a fost dată. Atitudinea corectă este legată doar de cunoașterea și dezvoltarea virtuților divine, legate de altruism, răbdare, compasiune, voință, iubire și înțelepciune.

A ne restrânge ca sine uman și a face loc în noi Celui mai Înalt, al spiritului, nu este un lucru ușor în societatea în care trăim în prezent, dar este foarte provocator prin multitudinea de prilejuri pe care le oferă. Putem spune că în viața unui oraș este oferit un fel de „spor de toxicitate” tocmai pentru ca anumite spirite să se călească și să se dezvolte și mai mult într-o lume care, prin felul în care a ales să trăiască și să se dezvolte, se duce ea însăși spre distrugere și moarte, fără a fi nevoie de un proces exterior de corecție și distrugere.

Nu este nevoie neapărat de cataclisme, inundații și cutremure pentru ca vechiul om să dispară, ci el însuși se auto extermină prin izolarea, egoismul, fricile, indiferența, lăcomia și necredința pe care și le clădește zi de zi în interiorul lui. Bolile sunt o expresie a acestei alegeri la nivel general, colectiv, de societate, pe care de multe ori o punem pe seama unui subconștient traumatizant și a unei naturi divine ostile, uitând însă că noi înșine contribuim la propagarea lui prin felul în care trăim, prin faptele și sentimentele pe care le dezvoltăm și le dăm astfel o direcție și un sens.

Astfel, vindecarea și îndreptarea mai sunt accesibile doar acelor ființe care în interiorul lor vor descoperi acel spațiu sacru al inimii hrănit de virtuțile divine, chiar și în vâltoarea acestei autodistrugeri generale. Iar aceste spirite care au ales să slujească, să ofere, să ierte și să iubească chiar și în aceste condiții de decădere morală a omenirii, vor fi cele care vor sta la baza formării noii lumi, a noii conștiințe a acestui Pământ.

5 2 voturile
Recenzie Articol
Abonează-te
Informează-mă despre
guest

0 Comentarii
Cel mai vechi
Cel mai nou Cel mai votat
Feedback-uri în linie
Vezi toate comentariile