Singurătatea e a celor care nu se suportă decât pe ei înșiși, în timp ce solitudinea este cu totul altceva.
Ați auzit voi multe proverbe, așa e? Dar ca ăsta parcă nu… Cum adică singurătatea își halește stăpânul? Și ce este singurătatea? Trebuie să fac aici o remarcă referitor la deosebirea dintre singurătate și solitudine. Aceasta din urmă are o cu totul altă semnificație față de singurătate. Vorba cântecului Angelei Similea: „De singurătate/Să fugi și altfel viața-ți va părea/De singurătate/Să fugi și să o lași în urma ta…”. Frumoasă melodie, pe cinste!
Singurătatea este a celor care nu-și suportă semenii, fiind plini de aroganță, invidie, ură, gelozii crunte sau dispreț. De bună seamă singurătatea e a celor care nu se suportă decât pe ei înșiși, în timp ce solitudinea este cu totul altceva. Aceasta este mai degrabă o stare spirituală, pe când singurătatea e o stare a ego-ului. Deși în Dicționarul Explicativ al Limbii Române celor două cuvinte li se atribuie un același înțeles, în realitate ele au conotații diferite așa cum am menționat. Singurătatea este a omului îngâmfat, care poate ajunge să trăiască singur tocmai datorită faptului că cei din jurul său îi văd comportamentul lipsit de respect și-l ocolesc, pentru că e negativist de felul său. Pe de altă parte, cel solitar caută el însuși această stare de a fi, deoarece lumea din jurul său nu mai corespunde cerințelor sale. A fi solitar nu înseamnă să nu mai ai contacte cu nimeni, nu înseamnă să nu mai comunici, ci este o stare prin care tu trăiești în această lume, dar nu te identifici ca făcând parte din ea. „Să fi în lume, dar nu de-al lumii” cum spunea Iisus.
Însă ce înseamnă că singurătatea își mănâncă stăpânul?
Singurătatea este o stare a ego-ului, determinată de propria atitudine a individului. Orice stare pe care noi o întreținem în noi înșine, începe să ne consume, deoarece este un mecanism. Cu cât mecanismul acesta se manifestă mai mult, cu atât ne consumă energia, atenție și starea în general. De aceea ca orice altă stare, fie pozitivă, fie negativă, și singurătatea ne consumă atâta timp cât o întreținem. De aceea vedem atâția oameni în lumea asta care au un caracter atât de ursuz, chiar dacă ei trăiesc printre ceilalți semeni ai lor, și asta pentru că ei persistă într-o asemenea atitudine în care preferă să fie singuri, crezând că dacă nu dau socoteală nimănui pentru viața lor le va fi bine. Este tocmai invers rezultatul!
Cu cât ești mai singur, cu atât te afunzi mai tare în stări urâte, negative și unii chiar ajung să-și urască propria viață! Pe când dacă ești solitar, te poți bucura de prezența altora, poți trăi împreună cu ei diferite momente frumoase, dar tu rămâi tu, fără a te lăsa purtat și influențat de alții, asta e solitudinea.
Desigur că și solitudinea e un mecanism, dar ea-ți permite să ai contact cu cei din jur, dar de scurtă durată, ceea ce este un avantaj pentru sănătatea minții și a sufletului. Și dacă spunem că singuraticul ajunge să fie efectiv devorat de starea sa de izolare și de refuz, asta deja este o boală care începe să-l macine pe dedesubt, întocmai cum face apa care merge tăcută și nevăzută pe sub munte și erodează rocile în timp.
Deci ceea ce manifestăm noi, fie pe termen scurt, fie pe termen lung, ne consumă dacă persistăm să în această manifestare mai mult decât trebuie. Căci viața este un proces al echilibrelor, nu al extremelor și ca urmare, este foarte important să înțelegem în ce fel putem face asta de-a lungul existenței noastre.
