Cred că adaptarea la timpul prezent, cu tot ce înseamnă acest fapt, este cel mai înțelept lucru, ca să nu cazi în depresie.
Luna august este luna concediilor și călătoriilor, și eu am fost nevoită să ajung la Constanța în această lună. Scopul principal al călătoriei a fost o legalizare de acte, dar și vizita la rude nevăzute de ani buni, și întâlnirea cu prietenii.
Pe scurt, în 5 zile am făcut sute de kilometri și am rezolvat treburi nerezolvate de ani buni de zile. Întâi am trecut pe la Medgidia (orașul tinereții mele), apoi am mers într-o comună de lângă acest oraș, la fosta mea casă, unde am descoperit cu bucurie că n-am avut nici un sentiment, legat de amintiri vesele sau triste, nici o trăire, nici un regret.
A fost odată ca niciodată, atât și nimic mai mult!
Peste tot am fost primită cu bucurie și dragoste, dar și cu regretul că nu pot rămâne mai mult. Locurile erau aceleași, dar oamenii și timpurile erau altele. Oamenii mari de acum care mă salutau, erau copiii de altă dată. Locurile îmi păreau supradimensionate, cu o climă uscată, și o iarbă arsă de soare. Sigur că eu am călătorit într-o perioadă cu timp plăcut, cu temperaturi normale, cu ploaie și cu nopți în care am putut să dorm.
O doamnă la ultima întâlnire (doamna Ica), îmi spunea că am fost șaman cândva în Rusia. Acum în această viață mă înțeleg bine cu elementalii, și dacă „aranjez” cu ei cum să fie vremea cu ceva timp înainte, lucrurile se petrec așa cum este mai bine. Poate sună a laudă, dar în timp, m-am convins că pot „aranja” cu responsabilii cu vremea cum să fie aceasta pe o anumită durată. O altă dovadă este faptul că, atunci când de jur împrejurul nostru a dat piatră, pe zona noastră nu am avut probleme.
Iubesc marea, dar nu la fel de mult ca muntele. Adâncul se pare că, este a patra dimensiune, dar eu tot înaltul îl iubesc mai mult! Muntele îmi dă liniștea inimii, dar și o senzație de înălțare spirituală care îmi priește mai mult decât imensitatea întinderii mării. Marea care își sparge veșnic valurile de țărm îmi dă senzația de du-te-vino, într-o veșnică mișcare.
M-am întâlnit la țărm de mare pe faleză cu două prietene cu care m-am plimbat și am flecărit. Am văzut tot felul de lucruri frumoase și urâte, vechi și noi, utile și inutile.
Atmosfera de târg ambulant pe malul mării mi-a amintit de Constanța a Celei Serghi. În spatele negustorilor ambulanți, Cazinoul în ruină, îmi tulbura sufletul. Reprezentativ pentru Constanța (ca și hotelul Continental), acum lăsat în paragină, plin de geamuri sparte, cu pereții coșcoviți, arăta ca un colos în agonie.
Lumea pestriță trecea cu păsare sau cu nepăsare, în sus și în jos, și toată lumea fără excepție își făcea selfie-uri! Locurile adolescenței mele le-am găsit în paragină, dar aproape la fel, însă în cu totul alt timp.
Un timp fără romantism, fără suflet, fără timp de observație. Cândva îți educai privirea să-ți rămână cât mai mult pe retină din farmecul locului. Acum trăiască telefonul care imortalizează ce se poate imortaliza, și îți permite să îți iei amintirile grăbite acasă.
La Vraja Mării am servit masa aproape de valurile care se spărgeau de stabilopozii aruncați neglijent, învolburați de briza puternică a mării. Aici cândva, în adolescență, mâncam cel mai bun profiterol și vizitam de câte ori puteam Casa Jalea cu expozițiile sale.
Totul avea farmec și stil.
Acum totul este comercial, agitat și grăbit. Și, cum prietenii te scapă de lucrurile neplăcute prin prezența lor agreabilă, și prin iubirea lor necondiționată, am considerat că vizita pe malul mării a fost frumoasă și plină de surprize, și bucuria revederii.
Cred că adaptarea la timpul prezent, cu tot ce înseamnă acest fapt, este cel mai înțelept lucru, ca să nu cazi în depresie. După atâta muncă (reparații veșnice), o mini vacanță de două-trei zile a fost binevenită, chiar dacă a fost obositoare și cu multe peripeții!