În ziua de astăzi suntem deja maeștri, profesori și îndrumători după ce punem mâna pe o diplomă de dezvoltare personală.
Avem deja un număr foarte mare de psihologi, terapeuți și îndrumători spirituali și cu toate acestea oamenii par a fi mai împovărați decât oricând. Paradoxul acestui curent al călăuzirii și îndrumării spirituale la grămadă este sentimentul lipsei unui sens care să însuflețească cu adevărat ființele pe termen mai lung. Nu o spun eu, o spun statisticile și într-un fel nici nu mai este nevoie de ele, vedem asta cu ochii noștri. Cu cât sunt mai multe unelte exterioare ale călăuzirii și îndrumării, cu atât parcă ne pierdem mai mult capacitatea de a vedea pe unde mergem, cu propriile mijloace.
Secretul unei evoluții corecte spirituale nu este să ai mai multe puncte de sprijin în exterior, ci să cauți în interior cu propriile unelte acel liant care să te ducă la propria comoară. Marii călăuzitori i-au îndemnat pe oameni să caute în ei înșiși vindecarea și eliberarea. Iisus Hristos le-a spus celor vindecați “credința ta te-a vindecat”, arătând astfel că această tămăduire nu se poate produce decât pe un teren fertil, al unei inimi smerite și trezite la viața spirituală autentică.
De cele mai multe ori apucăm acest fir izbăvitor atunci când renunțăm la a mai căuta în afară ceea ce putem cunoaște din interior, prin experiență directă.
Cu cât drumul este mai anevoios, cu cât căderile sunt mai mari, cu atât crește capacitatea de învățare a unui om din propriile greșeli. Acceptarea, iertarea, blândețea și iubirea pe care suntem capabili să le simțim în acest proces al trecerii prin suferință sunt cele care ne fac cu adevărat puternici și ne deschid privirea lăuntrică.
Faptul că am dus programele de dezvoltare personală, individuală, oricare ar fi ele, la un nivel incredibil de mare, aproape de autodistrugerea noastră ca ființe concepute să fie neseparate de Întreg, este o dovadă a acestei neputințe de a mai căuta împărăția cerurilor prin propriile eforturi.
Armata de știutori ai destinelor altora și de găsitori ai căilor corecte pentru alții a dat naștere unui curent nociv spiritual, prin care o ființă se handicapează în a se mai strădui să lucreze în ea însăși terenul spiritual. Apare astfel iluzia unui rezultat rapid, cu strădanie cât mai puțină.
Omul spiritual, cu acces nesfârșit, nelimitat la această formă de spiritualitate care îl face să creadă că iubirea de sine este cel mai important lucru, un fel de buricul pământului al vieții sale, se autodistruge singur, lent sau mai rapid, în funcție de varietatea metodelor folosite.
Niciodată nu am avut atât de multe metode și tehnici de conectare cu ceea ce se întâmplă la nivel subtil în Univers și cu toate acestea a apărut deja un mare semn de întrebare. Dacă le folosim cu înțelepciune și cu un soi de smerenie, sau modestie, sau cu nonșalanța de a crede că ni se cuvine orice, oricum.
Iar acest lucru, acest “dacă” este legat de capacitatea noastră de mai simți bunătate, bunăvoință, compasiune, înainte de a acumula o informație, care ne ridică întotdeauna pe un piedestal de falsă putere, în lipsa lor.
Îmi aduc aminte că pe vremuri, un aspirant la o anumită cunoaștere, oricare ar fi fost ea, era ținut suficient de mult timp într-un fel de observație, pentru a i se testa capacitatea umană, de a trăi și simți un sentiment, înainte de a urca la un anumit nivel și de a fi primit ca și discipol. Pentru a deveni un maestru, un călăuzitor, drumul deja se îngusta serios și devenea de-a dreptul anevoios. De multe ori era vorba despre o ascultare întinsă pe parcursul unor ani întregi, care avea darul de a șlefui caracterul și firea discipolului care urma calea.
În ziua de astăzi suntem deja maeștri, profesori și îndrumători după ce punem mâna pe o diplomă de dezvoltare personală. Nimic în această lume subtilă, care se mișcă doar în comuniune, în sinergie cu alte ființe, nu se dezvoltă personal, în dauna Întregului. Inconștient am dezvoltat o putere personală care sufocă acest Întreg, iar acesta se eliberează de ceea ce îi împiedică curgerea firească a lucrurilor. Despre acest firesc ni se vorbește deja, în alți termeni, cu corecturile de rigoare.
Ar fi momentul să pășim la o treaptă superioară celei în care suntem și să uităm ceea ce am învățat, sau aproape totul. Puterea adevărată nu are nevoie de indivizi separați, puternici, ci de comunități de indivizi care se supun Întregului, comuniunii cu acesta, slujirii Lui. În mare parte, despre asta este vorba când vorbim despre noua conștiință și noul pământ.
Să învățăm magia acestei vieți din interiorul a ceea ce suntem: iubire, multă iubire, dar înaintea ei și mai multă strădanie și năzuință de a urca onest treptele care duc la ea.
