Cei mai mulți înțeleg noțiunea de Dumnezeu prin prisma autorității, dreptății și moralității sociale, care nu este totuna cu acea morală divină, care pune iubirea în prim plan.

Atunci când dialogăm cu Dumnezeu cât mai onești și transparenți ne deschidem căi de acces spre o sursă de energie nelimitată, care ne ghidează și ne călăuzește în permanență. Nu întâmplator ni s-a spus ca îndemn că „împărăția cerurilor este în noi înșine” ca o chemare la o relație cât mai directă și naturală cu propriul for divin.

Credința într-un Dumnezeu viu, milostiv, iubitor, atoate iertător ne va activa energia inimii și o parte a creierului nostru, care este în strânsă legătură cu creativitatea, vederea intuitivă, clarvederea și imaginația. Cele mai multe vindecări se produc într-o astfel de credință inconștientă, lipsită de argumente și de dualitate. Nimic nu poate fi măsurat concret, dar rezultatele apar în starea noastră de spirit și în sentimentele pe care le simțim și care de multe ori nici nu sunt înțelese de cei din jurul nostru. Vindecările spontane și acum chinuie mințile oamenilor de știință, care nu înțeleg cum procedurile și mijloacele actuale moderne, „de ultimă generație”, procesul de transformare prin care trece un organism care se predă inconștient unei voințe superioare lui. Rugăciunea, căința, smerenia, transcederea propriului sine către un Sine mai profund și mai vast al Întregului, sunt căile de legătură pe care le avem în permanență cu Dumnezeu. Dorința sinceră de a le activa și exersa este un proces individual, de multe ori anevoios, tocmai pentru că am fost forțați cumva să ne temem de propriul dumnezeu interior și am creat unul exterior, care ne absolvă de propria responsabilitate și răspundere. Omul a pierdut astfel din puterea interioară și credința inimii risipind-o în foarte multe direcții exterioare de unde i se promit mântuiri și vindecări utopice.

Noțiunile de rău și bine, lumină și întuneric dispar într-o astfel de legătură directă cu lumea „celor văzute și nevăzute”, care încetează să fie un teritoriu al luptei și al dreptății și începe să fie unul al iubirii necondiționate. Acea ființă obișnuită să vadă și să vorbească cu un astfel de Dumnezeu iubitor va vedea în orice lucru și în orice ființă întâlnită o formă de manifestare și materializare a acestor sentimente: lumea i se va părea plină de acceptare, bunăvoință și înțelegere, iar încrederea sa va crește exponențial odată cu apariția semnelor și rezultatelor, fără ca acest lucru să fie urmărit ca un scop. Apar astfel sincronicitățile și micile minuni, care nu sunt altceva decât materializări în lumea densă a energiilor a vibrațiilor mai înalte, cu care nu suntem încă obișnuiți și de care într-un fel ne temem, asociindu-le cu ispitele sau influențele demonice.

Cea mai mare parte a oamenilor nu este însă obișnuită cu un astfel de dialog direct și onest cu câmpul de energie al inimii, ci cu un Dumnezeu care împarte dreptatea, care vede lucrurile în bine și rău, autoritar, care ne poate judeca și care cumva are nevoie de o anumită conduită morală pentru a se exprima. Acest Dumnezeu creat de astfel de convingeri activează sentimentele de revoltă, de căutare a dreptății, învinovățire, rușine, negare, care au legătură cu o parte a creierului care are nevoie de logică, rațiune și dovezi pentru certificarea unui anumit lucru.

Pentru ca Dumnezeu să fie privit astfel, s-a dezvoltat foarte mult un sistem al autorității și controlului. Adunarea sufletelor, sau biserica sufletelor, conectată la ceea ce numim inimă sacră, a fost înlocuită în timp cu o biserică din ce în ce mai axată pe latura materială, devenită în timp o instituție cu putere individuală, tocmai din nevoia oamenilor de certificare, autoritate și control. În prezent, cei mai mulți înțeleg noțiunea de Dumnezeu prin prisma autorității, dreptății și moralității sociale, care nu este totuna cu acea morală divină, care pune iubirea în prim plan. Nu întâmplător, în numele acestui Dumnezeu, oamenii cer dreptate, sprijină inconștient războaiele prin atenția pe care le-o acordă și admit chiar și violența care se face în numele „dreptății și adevărului”, oricare ar fi ele.

Oamenii se așteaptă încă la vindecări și minuni, sau să aibă sufletul liniștit, dar sunt obișnuiți să dialogheze cu un Dumnezeu dualist, autoritar, care împarte lucrurile în bine și rău și care îi pune pe cei drepți în partea opusă celor nevrednici de pronia sa. Dar doar el, omul, prin felul în care gândește și dialoghează cu Dumnezeu stabilește felul în care se simte și viziunea sa asupra lumii. În acest fel va iubi, sau va urî, va căuta pacea inimii în loc de dreptatea minții, va ierta înainte ca iertarea să devină o obligație a rațiunii și a moralității sale. Va crea el însuși un Dumnezeu potrivit cu rațiunea și obișnuința de a vedea lucrurile. Atunci când îl clădește în exterior, îi va fi ușor să se supere pe el, să îl părăsească sau să îl denigreze atunci când lucrurile nu vor funcționa după propriile așteptări. 

Totul ține de o alegere pe care o putem face în viața de zi cu zi, aducând atenția în minte, sau în inimă. Avem de ales între un Dumnezeu al regulilor, autoritar, al împărțitului și despărțirii lucrurilor în două părți și un Dumnezeu al iubirii necondiționate, izvorâte din adunarea sufletelor, ca Întreg. Lumea nouă, sau Noul Pământ, este o astfel de dimensiune a trăitului vieții de la nivelul inimii, înainte de toate… Alegerea este a noastră!

5 2 voturile
Recenzie Articol
Abonează-te
Informează-mă despre
guest

0 Comentarii
Feedback-uri în linie
Vezi toate comentariile