Cei care trag sforile se bazează pe furia noastră, d-abia așteaptă s-o folosim, d-abia așteaptă reacția din partea noastră.
Cum să putem ajuta lumea dacă noi nu ne putem ajuta pe noi? Cum să știm ce avem de făcut dacă noi nici măcar nu știm cine suntem și cum contribuim la acest sistem, la Întreg? Să îți scriu că suntem interconectați? Deja a devenit clișeu. Să îți scriu că suntem cu toții parte a unui organism mai presus ca noi? Deja a devenit clișeu. Să îți scriu că suntem co-creatorii realității? Deja a devenit clișeu. Să îți scriu despre puterea noastră care rezidă în ADN-ul nostru, în geniul nostru? Deja a devenit clișeu…
Omul modern are o hibă, nu este conectat la Sine și nici la ce este în jurul său, dar totuși vrea să rezolve provocările pe care le are, provocări interne și externe. Cum? Aplicând cea mai scurtă scurtătură pe care o găsește. Astfel, pentru a aborda provocările interioare recurge la dependențe pentru a amorți durerea emoțională, suferința. Pentru provocările exterioare, născocește o utopie, o iluzie pe care apoi crede că o poate aduce în manifestare prin forțare, crezând că voia sa este voia lui Dumnezeu.
Cine abordează lucrurile în acest mod? Ah, da… dictatorii. Urâm dictatorii, dar ajungem să devenim precum aceștia, însă fără resursele de care ei dispun. Este o vorbă, că fiecare dintre noi avem un mic Hitler în interior. Așa este, am putea traduce că fiecare dintre noi avem umbrele noastre pe care le gestionăm cum putem, cum (ne-)am învățat.
În Cheile Genelor umbra este necesară pentru ca darul să apară, este necesară “arderea” umbrei pentru ca energia folosită să ne propulseze către niveluri înalte ale conștiinței. Ceea ce am scris este mai mult o metaforă, însă procesul cam acesta este: umbra alchimizată naște darul. Darurile pe care noi le avem necesită un proces de cultivare, necesită un proces de introspecție, de cunoaștere, de înțelegere.
Altfel, la primul semn că umbra ne vizitează, reacționăm. Când facem asta, e ca și cum am goli rezervorul mașinii și apoi ne întrebăm de ce mașina nu se mișcă. E atât de ușor a reacționa, pe asta se și bazează cei care vor să ne controleze destinele, ne aruncă nada și noi sărim pe ea, mai ceva ca șoarecele pe cașcaval și pisica pe șoarece. Capcana este, însă, tot acolo…
Omul care este într-o reacție continuă față de exterior se află în situația de a încerca să se elibereze punându-și cătușe suplimentare. E un paradox: pe măsură ce reacționăm, cu atât mai blocați ne vom simți.
ESTE O CAPCANĂ!
Nu putem ajuta exteriorul dacă tot reacționăm la ce se întâmplă în exterior. Tot ce facem este să ne consumăm energia, resursele și apoi realizăm că a fost degeaba. Exteriorul devine reflexia interiorului, știu, este tot un clișeu, însă, asta nu înseamnă că nu-i adevărat. Observă tot ceea ce ai în jur, este fix reflexia a cine ești.
“Cine sunt?” Aceasta este o întrebare care merită contemplată adânc. “Cine am devenit? Ce creez prin propria ființă și acțiunile acesteia?”
Știu, este mai ușor să reacționăm, să le spunem cât de nenorociți sunt, cum ne manipulează și cum atentează chiar la intangibilitatea sufletului nostru. Orice reacție duce la o rezistență ulterioară, la polarizare și conflict. Oare ne permitem un conflict? Dacă da, la luptă. Dacă nu, ar fi bine să lucrăm la noi, la eliberarea noastră, să adunăm susținere și apoi să acționăm.
Sindromul eroului este încă prezent în societate, am vrea ca singuri să distrugem mașinăria care dorește, la rândul ei, să ne distrugă. “Eroul”, de cele mai multe ori, doar reacționează și este eliminat rapid din joc, lăsându-și camarazii cu un om în minus. E ca la fotbal când un jucător are o intervenție riscantă, primește cartonaș roșu și își lasă coechipierii în inferioritate.
A fi conștient presupune a analiza cu luciditate ce se întâmplă în jur și a alege varianta cea mai potrivită de adaptare, variantă care susține în continuare manifestarea geniului și astfel, a autenticității. Problema este că avem mulți oameni furioși și prea puțini dintre ei conștienți de propria lor furie și de efectele pe care le produce aceasta. Aceștia ajung ori carne de tun ori vor susține, fără să vrea, propaganda opoziției, opoziția arătând cu degetul către furioși ca fiind adversarul mult căutat.
Furia este bună, ea trezește, însă, dac-o folosim ca o armă, vom distruge mai mult decât vom crea. Cei care trag sforile se bazează pe furia noastră, d-abia așteaptă s-o folosim, d-abia așteaptă reacția din partea noastră. Nu ne putem ajuta nici pe noi și nici lumea dacă nu suntem conștienți de jocul pe care-l jucăm. A refuza să jucăm nu este o opțiune, doar suntem cu toții conectați conform clișeului din introducere.
Astfel, adaptarea noastră la “terenul de joc”, înțelegerea rolului pe care îl avem și jucarea acestuia conform cu geniul nostru, ne ajută „să marcăm” și ulterior să câștigăm. În caz contrar, ne certăm cu arbitrul, ne revoltăm că jocul nu este corect, că adversarii s-au dopat, găsind scuze pentru care să continuăm să reacționăm.
Suntem pe tabla de joc a cuiva, asta e realitatea, degeaba ne plângem sau ne revoltăm de această situație. Lucrurile stau cum stau, contează care este următoarea noastră mutare. Ne folosim inteligențele cu care suntem înzestrați pentru a câștiga acest joc pe terenul adversarului și astfel a ne întoarce acasă victorioși, ori ne comportăm ca niște copii mici care se plâng că le-a fost luată jucăria?
Cred că intuiesc răspunsul tău, altfel nu îmi citeai articolul până la final. Ne vedem pe terenul de joc.
CURAJ!
