O întrebare pertinentă este următoarea: dacă zeităţile venerate erau din alte lumi, oare unele din ele nu ar fi putut fi chiar din Soare?
Deşi suntem în era tehnologiei şi informaţiei, se pare că încă există multe mistere care persistă în ciuda cantităţii foarte mari de informaţii adunate în ultimii 20 de ani, chiar dacă astrofizicienii descoperă de la un an la altul noi planete în afara sistemului solar şi noi ciudăţenii la ani lumină depărtare.
Am trimis sonde spaţiale încă din anii 70, ultimele fiind trimise de pe Pământ către Marte şi alte planete din sistemul solar, au fost analizate sute de mii de fotografii trimise de aceste sonde. Pe Marte de asemenea au fost trimise în ultimele două decenii două sonde automate care prospectează suprafaţa planetei roşii, sonda Mars Curiosity ajungând acolo în vara anului 2012.
Desigur că până la acel moment americanii dar şi ruşii au trimis mai multe sonde, şi cele mai celebre sunt cele două Voyager care, lansate în anii 70, mai exact în 1977 la câteva luni diferenţă una faţă de cealaltă. Sondele Voyager 1 şi 2 au fost lansate în direcţii opuse pentru a putea acoperi de-a lungul timpului, aşa cum se deplasează planetele pe orbitele lor, acele zone din spaţiul cosmic aflate la capetele sistemului solar.
În vara anului 2012 NASA anunţa că Voyager 1 ieşise oficial din sistemul solar, dar supriză! Pe vremea aceea, deci acum 4 ani, astrofizicienii se aflau în etapa în care doar cochetau cu existenţa altor planete în afara sistemului solar. Iar pe de altă parte nu aveau suficiente date – chiar dacă ei culegeau periodic date transmise de telesoapele spaţiale – cu privire la ce anume se află la marginea sistemului solar şi dincolo de acesta.
Se ştie desigur din alte observaţii şi cercetări că dincolo de orbitele lui Neptun şi Pluto se află Norul Oort, din care provin cometele şi o serie de alte corpuri cereşti cum sunt unii asteroizi. Însă nu era clar ce anume există acolo şi pe ce distanţe se întindea în spaţiul cosmic. Ceva mai departe de orbita lui Pluto există Centura Kuiper – o zonă în care se află peste 70.000 de obiecte cereşti dintre care foarte multe sunt comete care au o anumită periodicitate în deplasarea lor prin sistemul solar.
Au mai fost apoi descoperite planetele Eris şi Sedna – aceasta având aproximativ 1000 de kilometri diametru. De asemenea au mai fost identificate încă alte patru planete – Haumea, Ceres, Makemake şi 2012 VP113.
Deci se pare că încă mai sunt de descoperit corpuri cereşti ce se încadrează în cerinţele stabilite pentru catalogarea ca planete, mărimea minimă admisă fiind de 1000 de kilometri diametru. Este totuşi evident că deşi dispunem de performanţele telescoapelor spaţiale, care au identificat de exemplu cea mai îndepărtată şi mai bătrână în acelaşi timp galaxie din univers, aflată la 15 miliarde de ani lumină faţă de noi, încă nu dispunem de o tehnologie atât de performantă – credem noi! – astfel încât să putem avea imagini clare cu rezoluţie foarte bună din zona periferică a sistemului solar.
Deocamdată telescoapele spaţiale încă nu au performanţa de a obţine imagini cu o rezoluţie foarte bună datorită distanţelor foarte mari. Dar aceasta este partea convenţională a problemei, dacă o privim doar din punctul acesta de vedere. Dar…
