Evolutia ca un holobiont
© Pixabay

Holobionţii sunt adunări de specii diferite care formează unităţi ecologice prin intermediul simbiozei şi a comuniunii. Toţi participanţii din cadrul unei simbioze sunt bionţi iar holo provine din vechea greacă, însemnând „întreg”, de aici cuvântul holobiont.

De foarte multe ori presupunem că dezvoltarea şi creşterea noastră spirituală şi psihologică are loc doar prin multă muncă individuală sau poate cu ajutorul unei alte persoane, toate aceste etape fiind percepute ca procese predominant „interioare”. Dar totuşi s-ar putea ca de fapt creșterea și bunăstarea noastră cât şi a celorlalți să fie interconectate mult mai mult decât credem.

Creşterea şi dezvoltarea noastră sunt strâns legate de bunăstarea comunităţilor de care aparţinem, de inteligenţa biosferei locale şi chiar de viaţa non-umană. Pentru a ne dezvolta cu adevărat la interior, trebuie să ştim care este folosul nostru atunci când ne adunăm împreună într-o comunitate.

Experienţele noastre psihosomatice nu sunt întotdeauna complet „interioare”, iar pe cât sunt de spirituale pe atât sunt de fizice şi materiale. Nici măcar nu sunt întotdeauna personale sau „psihologice”. Aceste experienţe emană din corpul nostru fizic, iar corpurile noastre sunt construite la bază din viaţă non-umană. Sângele nostru este o internalizare evolutivă a oceanelor şi râurilor, inima noastră ne-a fost dată de către creaturile marine, coloana vertrebrală şi structura scheletului provin din peştii primitivi, creierul nostru limbic este un dar de la reptile iar vederea binoculară şi mâinile sunt cadou de la primatele timpurii. Suntem într-o relaţie intimă cu întreg Pământul!

În structura scheletului şi în musculatură trăieşte amintirea învăţăturilor strămoşilor noştri străvechi, exersând să urce un munte, să apuce o ramură, să sfărâme o piatră, să facă un foc sau să evoce o ceremonie sacră. Ca rezultat al acestei moșteniri ancestrale non-umane și timpurii, experiența noastră psiho-somatică și fenomenologică este strâns legată de bioregiunea natală, întreţesută cu experiența senzorială a copacilor, a râurilor, a vântului, a focului şi a altor ființe co-evoluate.

Ceea ce descriem ca zei, spirite sau mituri nu sunt doar metafore sau arhetipuri din interiorul psihicului nostru, ci au de asemenea o apartenenţă în lumea non-umană – sunt holobionţi. Holobionţii sunt adunări de specii diferite care formează unităţi ecologice prin intermediul simbiozei şi a comuniunii. Toţi participanţii din cadrul unei simbioze sunt bionţi (termen folosit prima oara de Lynn Margulis în cartea Simbioza ca sursă de inovație evolutivă) iar holo provine din vechea greacă, însemnând „întreg”, de aici cuvântul holobiont.

Creaturile şi fiinţele mitologice sunt, într-un sens, evenimente psihologice non-locale întrupate; se pot deplasa la nivel cuantic de la om la om sau de la om la non-om prin intermediul câmpului sensorial biologic (câmpuri morfice) şi oglindirea neuronilor atât conştientă cât şi subconştientă sau prin ansamblul percepţiilor de mişcare, visualizare, auditive, sensoriale, olfactive şi alte canale perceptuale. (Un neuron oglindă sau un neuron cubelli este un neuron care se declanșează atât ca răspuns al unei acțiuni, cât și ca observator al aceleaşi acţiuni efectuată de un altul – empatie/simpatie).

Ceea ce descriem uneori ca şi stare interioară personală reiese de asemenea din tendinţele culturale şi psihologice care pre-datează de mii de ani de la apariţia subiectivităţii noastre şi a relaţiilor familiale. Poveștile strămoșilor noştri se regăsesc întruchipate chiar în percepţia noastră viscerală, iar prin împământare strămoșii noștri trăiesc în sângele nostru, în mușchii noștri, în plămâni și în inimă, în neurologia noastră, în mitocrondria noastră și în oasele noastre.

Prin “coborârea” în corp și prin sesizarea prezenței strămoșilor, putem uneori să ne vindecăm propria traumă, răspunsurile bazate pe stres din sistemul nervos, emoțiile și credințele inconștiente ale sistemului limbic și ale neocortexului și, în același timp, de ce nu, printr-o formă non-liniară negentropică (opusul entropiei) să putem vindeca la rândul nostru traumele strămoşilor.

Uneori problema nu este că strămoşii noştri sunt „prea îndepărtaţi”, poate chiar sunt „prea apropiaţi”.  Faptul că am pierdut mijloacele de comunicare cu ei nu înseamnă că nu există o formă de interferenţă; uneori trăim prin percepția strămoșilor noștri și prin propriile lor complexe, nevroze și traume istorice, care au devenit inconștiente pentru noi.

Trebuie să ne conectăm la un nivel sacru ceremonial cu strămoşii printr-o formă de împământare şi întrupare pentru a putea plasa o distanţă între noi şi ei, pentru a le permite propriul spaţiu şi propriile lor poveşti, şi pentru a le permite un “spaţiu de respiraţie” pentru ca noi să începem să ne trăim propria noastră evoluţie.

Rănile strămoşilor trebuie să fie atinse cu bunătate şi compasiune iar durerea lor surdă, luptele, poveştile, triumfurile şi aventurile lor trebuie cunoscute. E foarte importantă conectarea cu înţelepciunea strămoşilor preistorici străvechi, care pot ajuta la fertilizarea şi cultivarea Copacului Ancestral al Vieţii, vinecarea rănilor urmaşilor de mai târziu, sărbătorirea şi aducerea leacurilor medicinale, precum şi a cunoaşterii pierdute în negura timpului.

Pentru a cunoaşte cine suntem ca individ şi ca grup, va fi necesar să ne adunăm în împreună în comunităţi pentru a rezolva orice conflict. Atunci când suntem capabili să ne păstram identitatea fluidă având în acelaşi timp verticalitate, vom putea să ne transpunem mult mai uşor în pielea celuilalt ţinând cont atât de punctul său de vedere cât şi de al nostru, ne vom putea dezvolta complet în noi înşine iar comunitatea va putea să iasă la suprafaţă din însăşi focurile conflictului.

În realitate, cele două puncte de vedere conflictuale fac parte din acelaşi holon sau întreg care pe moment este scindat într-un mod dualistic.  Atunci când suntem capabili să ascultăm suferinţa, durerea, furia, teama, povestirile şi valorile cuiva pe care îl găsim dificil, probleme sunt deja rezolvate pe jumătate.

Stările noastre „psihologice” nu sunt numai „interioare”, ci provin și dintr-o matrice comunitară mult mai mare. Simptomele organismului, dezechilibrele sistemului nervos, anxietatea, depresia şi alte boli sau disfuncţii nu sunt cauzate doar de problemele strict personale, ci şi de punctele de vedere şi credinţele societăţii internalizate de către individ care ajung treptat să te dezorienteze.

Cel mai bun exemplu de interconetivitate este relaţia noastră cu planeta. Când Pământul este rănit sau suferă, simţim şi noi această durere. Distrugerea ecologică, atât prin acţiunile fizice cât şi prin cele non-fizice (ex. Gânduri, emoţii) ne afectează pe toţi, chiar dacă iniţial nici nu suntem conştienţi de asta. O mare parte din suferinţa noastră se trage datorită reprimării suferinţei Pământului şi deconectarea noastră de la natură şi biosferă, sursa vieţii.

S-ar putea ca această durere să ne dea un sentiment cum că mai devreme sau mai târziu vom fi distruşi de către Pământ (nu ar fi prima oară), dar în loc să fugim de durere, ne deschidem către ea, pentru a putea permite micului nostru Eu să fie răpit de durere în aşa fel încât să ne reconectăm cu Sinele nostru ecologic mai mare.

Încetăm să mai fim precum o ramură deconectată şi să ne reconecăm la trunchiul întregii vieţi. Simţind pe depilin ceea ce simţim, fără să negăm durerea, suferinţa, agonia, furia şi disperarea, suntem capabil să ne reconectăm la compasiunea noastră, cu recunoştinţă şi slavă, la iubirea noastră şi la capacitatea de a acţiona în putere.

Într-un simţ, nu suntem doar indivizi, ci și ființe colective. Când ne adunăm împreună într-o comunitate și ne conectăm cu strămoșii sau cu lumea non-umană, atunci când luăm măsuri colective pentru a proteja Pământul, se trezeşte în noi Sinele nostru ecologist.

Atunci când ne implicăm în rezolvarea conflictelor, când ne adunăm împreună în consilii, în forumuri sau poate pur şi simplu în cadrul unei ceremonii, atunci când ne conectăm cu bioregiunea locală, sinele noastre mitice se trezesc în noi împreună cu inteligenţa emergentă a întregului grup. De-abia atunci întreaga forţă a naturii începe să se mişte prin noi.

Gânduri?

Lasă-ne o vorbă!
Cum te strigă?