Se spune că trezirea vine, pentru mulți, doar ca urmare a unui șoc puternic, atunci când aceștia nu se mai agață de propriile adevăruri.
Lucrând cu oamenii, în loc să devin mai optimist despre viitorul umanității, recunosc, am devenit, din păcate, mai pesimist. Trăim într-o societate unde condiționările oamenilor sunt atât de puternice încât, pentru unii, este mai bine să-i lași așa cum sunt decât să îi expui la o realitate diferită de a lor. Chiar și cei mai deschiși dintre oameni, cu susținere de la diverși terapeuți sau ghizi, tot blocați în propriile condiționări rămân dacă nu-și acordă mulți ani de experiențe, de conștientizări și, ulterior, de integrări.
O carte pe care am devorat-o în 2021 este „Tribul – Despre întoarcerea acasă și apartenență” scrisă de Sebastian Junger, carte în care autorul prezintă situații reale din războiul din fosta Iugoslavie și, totodată, vorbește despre cum în situațiile de criză oamenii se vindecă spontan de diverse afecțiuni mentale, iar clasele sociale, ierarhiile dispar. În acele situații de criză, oamenii colaborează și se simt uniți. Problema era că, după ce războiul a trecut, situația s-a întors la normalul de dinainte, separarea a redevenit calea, ierarhiile s-au reluat, spitalele de boli mentale s-au reumplut. În interviurile sale, Sebastian Junger a descoperit faptul că, pe timp de război, sentimentul tinerilor era de a se simți mai bine, poate chiar mai în siguranță.
Se spune că trezirea vine, pentru mulți, doar ca urmare a unui șoc puternic, atunci când aceștia nu mai au motive pentru care să se agațe de propriile adevăruri. Fenomenul pe care l-am observat este adormirea la loc a acestora, atunci când situația s-a schimbat. Asta arată că cel care a pășit pe proces, n-a fost omul în autenticitatea sa, ci a fost constructul care-i parazitează mintea, construct care s-a adaptat la situații noi de viață.
Așa devin oamenii peste noapte spirituali sau încep să creadă în diverse, chiar dacă experiența lor nu le-a confirmat credințele. Chiar și unii cititori ai acestei reviste aleg să creadă în ceva ce încă n-a fost reperat de simțurile lor. De aceea, informațiile prezente aici, din câte am observat, nu sunt menite să devină o nouă religie, ci să lărgească perspective, să deschidă simțirea, să îți arate că s-ar putea să fie și altceva în afara propriilor tale adevăruri.
Constructul se adaptează foarte ușor, chiar dacă pare c-a dispărut, acesta doar așteaptă răbdător momentul potrivit când să revină la butoane, să-ți spună sau să-ți arate că “fără el” tu nu te poți descurca. Dacă nu suntem conștienți de această abilitate a constructului, putem pica foarte ușor în capcana sa. Prin urmare, ori vom capitula total, ori vom porni un război împotriva sa, război care echivalează cu un război împotriva noastră, constructul fiind parte din noi.
De aici vine pesimismul meu, din faptul că înlocuim conștiența, starea aceea de neutralitate totală, de ieșire din dualitate, cu încăpățânarea de a crede în adevăruri fixe, adevăruri care trebuie să fie mai presus ca ale altora. Acesta este tot constructul, observi păcăleala? Constructul devine inutil atunci când tu devii parte a conștienței universale, astfel creează mecanisme de protecție pentru a-ți readuce aminte cât de mare nevoie ai de acesta. Din ceea ce am observat, frica exagerată de moarte este rodul constructului, la fel ca frica exagerată de semeni, de ceilalți oameni.
Nu degeaba omul a folosit religia ca modalitate de conectare la conștiința universală, pervertind această conexiune prin dogme și adevăruri fixe. Dacă nici aici nu observăm “coada” constructului… Totodată, orice metodă de conexiune cu sursa a fost căpușată – una dintre metode, sexul și sexualitatea fiind murdărite, hulite, făcându-l pe om să fie inhibat atunci când le accesează. Dacă ne punem de acord că sexualitatea, prin câmpul de atracție și respingere inerent fiecărui om, stă la baza relațiilor interumane, atunci ne putem explica foarte ușor de ce omul trăiește în separare față de semenii săi.
Omul a ajuns, astfel, să aibă o relație second hand cu conștiința, constructul lăsându-l pe om în afara vieții, cuprins de o încăpățânare pe care nici acesta nu și-o poate explica. De ce suntem atât de încăpățânați când vine vorba de răni, de abandon, de trădare, de gelozie, de posesivitate, de invidie, de umilință, de respingere etc? De ce ne agățăm de acestea, când se află atât de multe în afara lor?
Constructul… bată-l vina…
Cu constructul nu ne putem lua la trântă, acesta face parte din noi, este un parazit într-o relație de simbioză cu gazda. Ce putem face este să-l integrăm, să devină cu adevărat parte din noi, să-l folosim în beneficiul ființei. Orice război împotriva constructului s-ar putea să ne conducă percepția eronată c-am câștigat. Când înțelegem că atunci când câștigă unul, pierdem amândoi, când realizăm că de fapt nu suntem două entități separate, ci suntem aceeași entitate prinsă într-o buclă temporală, atunci putem cu adevărat să ne eliberăm de construct prin alianța cu acesta. Știu, vorbesc în limbaj paradoxal, dar doar paradoxul ne poate descotorosi de credințele în adevăruri fixe.
Constructul este de fapt o versiune a noastră din trecut, o amprentă care s-a păstrat, o fantomă care ne bântuie prezentul. Adevărul fix este tot despre trecut, este tot o amprentă care s-a păstrat. Totul este dinamic, adevărul se schimbă de la moment la moment și noi odată cu adevărul. Orice încăpățânare de a păstra viu un adevăr neadaptat este, cel mai probabil, rodul constructului.
Oamenii, fiind cuprinși în capcana propriului construct, rămân încăpățânați și astfel, viața lor devine foarte ușor de previzionat. Acesta este motivul pentru care rămân, încă, pesimist despre umanitate. Totodată, îmi păstrez optimismul pentru faptul că lucrurile se schimbă și poate oamenii vor realiza propria încăpățânare și cum îi ține departe de ceea ce îi hrănește cu adevărat.
Când reușim să ne facem aliat constructul, nu mai avem motive de separare, când constructul, versiunea noastră trecută, înțelege că este în siguranță și că este parte integrată a noastră, treptat începe să devină parte a conștienței universale. În loc să țină cu dinții de dualitate, începe să îi placă non-dualul și paradoxurile. Acela este locul unde vom ajunge cu toții, loc care ne va aduce unitate, prosperitate, susținere și experiențe împlinitoare ÎMPREUNĂ în această lume, în acest univers.
Până atunci, “facem Rai din ceea ce avem”. În separarea în care trăim mai culegem, din când în când, câteva momente de ÎMPREUNĂ, de SusȚinere, de comuniune cu viața, cu Întregul, cu conștiința universală.