România de azi datorează existenţa sa în graniţele actuale eforturilor acelor iniţiaţi din Iglisia, care la data de 4 iunie 1920 au reuşit să obţină semnăturile din partea celor patru mari puteri mondiale prin care se recunoștea independenţa Românie.
Pentru că acest număr 137 care a apărut acum în luna decembrie coincide cu împlinirea a 100 de ani de existenţă a statului român şi deci a României, am considerat chiar înainte de a veni luna decembrie că a sosit timpul să aducem la lumină unele informaţii referitoare la cum s-au desfăşurat unele dintre cele mai importante evenimente ale neamului românesc, urmaş al celui geto-dac, evenimente care prin succesiunea lor au făcut posibilă menţinerea noastră ca naţie de-a lungul ultimelor 2000 de ani şi continuitatea ca patrie, ţară şi stat.
Pentru a nu vă bulversa prea mult, trebuie să vă spun că unele dintre informaţiile pe care le veţi citi aici provin din comunicări prin channeling, din incursiuni în Akasha şi din surse ezoterice la care am avut acces în ultimii 20 de ani.
Şi acum haideţi să o luăm pe firul celor mai importante evenimente care prin succesiunea lor au configurat dinspre trecutul îndepărtat viitorul mileniilor care s-au scurs către prezentul nostru.
Să mergem către vremea celor 32 de regate dacice sau mai bine zis pelasge, căci pelasgii au fost strămoşii strămoşilor noştri. Acele 32 de regate erau conduse de câte o regină, structura aceasta de organizare cuprinzând o zonă foarte întinsă, de la Marea Neagră şi zona Ucrainei de azi, a Ungariei, a aproximativ jumătate din Polonia de azi, a Slovaciei, Austriei, Bulgariei, Bosniei-Herţegovina şi Serbiei, deci se poate spune că Patria Dintâi era foarte mare şi comunităţile puteau fi conduse prin cooperare şi schimburi comerciale de multe feluri.
Fiecare regat avea moneda sa, legile sale – acestea fiind totuşi destul de asemănătoare între ele de la regat la regat, cum sunt legile azi în multe state din Statele Unite ale Americii de exemplu, pentru că în esenţa lor legile celor 32 de regate se raportau la legile din capitala imperiului pelasg. Toate aceste 32 de regate erau conduse de un Rege Preot, la conducerea spirituală a fiecărui regat fiind pe lângă regine şi câte o Mare Preoteasă.
Capitala vastului imperiu pelasg se numea Ur-Ra-Dava care se traduce prin Cetatea Focului Viu. Să fi fost Ur-Ra-Dava acea Cetate a Luminii din străvechea Ţară a Luanei? Unele lucruri se leagă şi există dovezi arheologice care vor ieşi la lumină pentru a întări un asemenea adevăr. Cetăţenii imperiului pelasg-geto-dac aveau un mare respect pentru natură. Oraşele acestor regate zac sub straturi mari de pământ şi roci şi aşa cum spuneam, în multe ţări din jurul României, inclusiv la noi, se vor descoperi în viitorul apropiat rămăşiţele acestor vestigii străvechi.
Mergem mai departe pe firul timpului şi ajungem în vremea de dinainte de Burebista.
Vreme de mii de ani regatele dacice au înflorit, iar o parte din locuitori au pornit către vestul Europei, formând mai târziu – mai exact după ultima eră glaciară încheiată în urmă cu 12.500 de ani – acele comunităţi care mai târziu s-au numit gali, franci, celţi, normanzi etc. Degeaba îşi arogă aceste naţii vechi alte obârşii, altele decât cele provenite din pelasgii geto-daci, pentru că adevărul este unul singur. Populaţiile Europei de Vest din mileniile anterioare sunt urmaşe ale pelasgilor şi chiar dacă nu se recunoaşte asta de către naţiunile moderne vest-europene, studiile genetice vor demonstra treptat care este originea actualelor naţiuni vest-europene.
Treptat după Potopul petrecut în urmă cu 12.000 de ani, în urma războiului dintre atlanţi şi pelasgi, cele 32 de regate au început treptat să se destrame datorită migraţiei civilizatoare către vestul Europei, dar şi către zona Asiei Centrale. Este logic faptul că dacă dintr-un regat încep să călătorească spre alte zone ale lumii locuitorii lor, pe acele meleaguri originare rămân mai puţini locuitori. Astfel informaţiile obţinute au arătat că multe comunităţi au trecut prin procese de reformare, rolul reginelor fiind preluat treptat de către Marile Preotese. Se poate spune că autoritatea de conducere statală s-a diminuat, oamenii considerând mai preţios să asculte de Marile Preotese decât de regine. Altfel spus voiau să fie mai aproape de spiritualitate decât de autoritatea lumească. În acest fel regatele dacice s-au reconfigurat, unele din ele dizolvându-se din cauza diminuării locuitorilor. Unele regate au fost comasate, deci numărul lor a continuat să se micşoreze şi să se restrângă teritorial vorbind. Unele legi din vremea celor 32 de regate au dispărut, altele s-au menţinut. În acest fel pelasgii au devenit geto-daci şi teritoriul s-a tot restrâns, rămânând totuşi pe o zonă foarte mare în continuare. Pe partea de autoritate lumească au existat de asemenea transformări, multe comunităţi preferând să trăiască complet liberi, fără regi, doar cu Mari Preotese.
După reconfigurarea celor 32 de regate, din ele rămânând doar 7 în urmă cu aproximativ 7500 de ani, şi din astea 7 doar 4 erau conduse de regi, Marile Preotese au format un Conclav spiritual prin care au vrut să menţină autoritatea şi supremaţia spirituală, cu intenţia de a păstra vechea unitate a regatelor geto-dace pelasge. Această intenţie a dus în cele din urmă la atitudini exagerate din partea Marilor Preotese, care au instituit la un moment dat un cult al sacrificiilor, ceea ce contravenea principiilor spirituale adevărate. Datorită acestei tendinţe oamenii s-au revoltat împotriva Marilor Preotese. Acestea s-au refugiat în zona Mării Negre şi acolo au fondat o grupare aparte numită amazoane.
Asemenea lucruri s-au petrecut cu aproximativ 1400 de ani înainte de Cristos. În vremea aceea a apărut pentru prima dată în lume cel care a rămas în amintirea strămoşilor noştri drept Zal-Moxes sau Cel Eliberat în Viaţă. Adevărat iniţiat spiritual, trecut prin exigenta şcoală spirituală a celor din Shamballa, Zal-Moxes a preluat din mers cultul spiritual de la Marile Preotese şi a instituit şcoala sa de mistere, cu trei grade de iniţiere: ktistaii, pelistaii şi kapnobataii. Fiecare dintre aceste trei categorii după iniţiere se ocupa de refacerea structurii vechilor regate dar de data asta sub forma unuia singur.
După câteva secole de reconfigurare teritorială şi administrativă, timp în care regatele s-au destrămat treptat, a venit apoi faimosul Dromihetes, rege dac rămas în istorie pentru atitudinea sa faţă de trufaşul Lisimah, generalul armatelor lui Alexandru cel Mare. Dromihete a domnit în jurul anului 300 înaintea erei noastre şi a trecut la ceruri luându-şi corpul cu el, adică s-a înălţat dimensional deoarece era şi un mare iniţiat. Apoi în jurul anului 200 înaintea erei noastre au urmat regii daci Zamoldegikos, Rhemaxos, Oroles şi Rubobostes, aceştia fiind relativ contemporani unii cu alţii pe durata secolului al II-lea înaintea erei noastre. Între timp, printre succesiunile acestor regate dacice tot mai răzleţite, centrul spiritual sacerdotal fusese instalat la Sarmisegetuza, care în urmă cu 4800 de ani era deja un oraş de mărimea Bucureştiului, cu o administraţie foarte bine pusă la punct. Oraşul era condus chiar de către Zal-Moxes şi din perspectiva acestei realităţi din vremurile de atunci, Patria ca şi teritoriu îşi mai păstra integritatea doar în regiunea aceea. Sacerdoţii lucrau cu cristale, cu plante medicinale, cu aur şi argint în vindecarea vătămărilor fizice, cu lumina vie pentru repararea energiilor aurei celor care păţeau ceva urât. În jurul zonei Sarmisegetuzei care se constituia ca un nucleu stabil, celelalte regate tot mai rare – pentru că mulţi geto-daci voiau să trăiască fără ierarhii lumeşti – ajunseseră ţinta atacurilor din partea unor vecini care intraseră tot mai mult pe teritoriul Vechii Patrii – sciţii, bastarnii şi celţii.
A urmat apoi măreţul Burebista, care a condus cu o mână de fier toate triburile dacice, reunindu-le după multe secole de fărâmiţare. Nu este cunoscută deloc informaţia că fiecare rege dac, având şi iniţiere spirituală ca reminiscenţă a tradiţiei spirituale a celor 32 de regate dace, primea o cunoaştere spirituală şi anumite instrumente – de fapt tehnologie de origine nepământeană – oferită de fraţii din spaţiu prin intermediul Marilor Preotese şi mai târziu prin cel al sacerdoţilor. Astfel având la dispoziţie artefacte primite de la pleiadeeni, Burebista a reuşit să refacă parţial o parte din cele 32 de regate vechi. Prima capitală a sa a fost la Argedava, pentru ca apoi după ce şi-a consolidat poziţia cu ajutorul tehnologiei extraterestre capitala a mutat-o la Sarmisegetuza. Acolo în templul de la Sarmisegetuza Burebista avea multe comunicări din partea celor din Pleiade. Unul dintre argumente în acest sens este matriţa geto-dacă descoperită în incinta sanctuarului de la Sarmisegetuza în urmă cu 4 ani. Matriţa prin ea însăşi vorbeşte despre acele vremuri, iar simbolurile de pe ea au legătură cu totemurile triburilor geto-dace care conduceau în vremea aceea Dacia. Nu degeaba în centrul matriţei este un chip uman solar, amintind de figura Regelui Soare sau altfel spus, mai spre vremurile noastre, chipul Omului Solar Cristos întruchipat de Iisus. Cum a sfârşit Burebista ştim, prin asasinat în aceeaşi zi cu asasinarea la Roma a lui Cezar.
Asasinarea lui Burebista a pus în pericol artefactele de tehnologie extraterestră folosite în lupte, acestea având în componenţa lor cristale şi aliaje metalice fin lucrate care produceau efecte sonore şi luminoase pe câmpul de luptă, speriind de moarte duşmanii. Despre acestea la modul vag ajunsesertă la urechile romanilor nişte zvonuri, iar intenţiile acestora de a cuceri Dacia nu era bazată pe prădarea resurselor sau pe ocuparea teritoriului dacilor, ci pe găsirea artefactelor extraterestre, dovadă că după căderea Sarmisegetuzei în urma trădării romanii s-au retras pentru că n-au găsit ce căutau, mulţumindu-se doar cu aurul şi argintul. Decebal ştia unde erau ascunse o parte din aceste artefacte pe care le avusese Burebista. Şi chiar a folosit o parte a acestor tehnologii extraterestre, atât cât i-au permis fraţii din spaţiu, deoarece erau vremuri în care cunoaşterea spirituală se risipise destul de mult din rândurile dacilor, rămânând doar la îndemâna regilor şi sacerdoţilor.
Odată cu Decebal s-a încheiat un ciclu existenţial al neamului hiperborean-pleiadean al pelasgilor, perpetuat prin milenii de geto-daci. Secolele de după au constituit o perioadă de mari frământări pentru refacerea teritorială a Vechii Patrii, dar răsfirarea neamurilor dace nu a ajutat acest proces aproape deloc. Sarmisegetuza a fost părăsită după primul război cu romanii din vremea lui Decebal. Multe locuri din Vechea Patrie au fost acoperite special de sacerdoţi, pentru a nu fi găsite artefactele. Şi uitarea s-a aşternut pentru a aştepta până spre anii secolelor XV şi XVI, când s-au ridicat domnitorii iniţiaţi precum Mircea cel Bătrân, Vlad Ţepeş, Ştefan cel Mare, Mihai Viteazul care făceau parte din vechiul ordin sacerdotal al Octogonului numit Iglisia. Acest ordin spiritual a fost perpetuat până în ziua de azi, fiind atât de secret şi misterios încât numele nu s-a găsit în nicio cronică a secolelor anterioare. Trădările domnitorilor români, care au ştiut să apere ce mai rămăsese din teritoriul Vechii Patrii Dacia, au zădărnicit parţial refacerea energiei spirituale a acestui neam.
A urmat perioada anilor 1800-1900 în care Vechea Patrie urma să fie reîntregită într-o treime a ei, datorită eforturilor celor care erau la vremea Revoluţiei de la 1848 reîntrupări ale unor sacerdoţi din vremea lui Burebista. Revoluţionarii români paşoptişti erau masoni, dar filiaţia lor provenea din Iglisia, deoarece lozinca lor era total diferită de cea a celorlalţi masoni din Europa. În timp ce masonii vest şi central europeni foloseau sloganul ”Libertate, egalitate, fraternitate”, ai noştri foloseau expresia ”Dreptate şi frăţie”, folosită de societatea secretă cu acelaşi nume înfiinţată în 1843, deci cu 5 ani înainte. Mai târziu a fost obţinută unirea Moldovei cu Ţara Românească, în 1859 aşa cum ştim din istorie. Ceea ce nu este cunoscut oficial în privinţa momentului 1859 este că Iglisia a acţionat atât de subtil prin reprezentanţii săi din ”Dreptate şi Frăţie” încât Mica Unire a Moldovei cu Ţara Românească a fost proiectul demarat încă din 1848! Şi după 11 ani s-a înfăptuit cu ajutorul eforturilor masonilor români de atunci, care erau cu adevărat patrioţi, nu ca majoritatea lor din prezent care intră în asemenea organizaţii doar pentru poziţie şi privilegii sociale.
După terminarea Primului Război Mondial şi înfăptuirea Marii Uniri de la la Alba Iulia de la 1 decembrie 1918, România a cerut din partea marilor puteri – Anglia, Franţa, Italia şi Statele Unite – recunoaşterea drepturilor sale ca stat şi alipirea Transilvaniei şi a Basarabiei la Principatele Române cum se numeau atunci. Ion I.C. Brătianu care era pe atunci preşedinte al Consiliului de Miniştri a încercat în primăvara anului 1919 să poarte discuţii cu reprezentanţii marilor puteri menţionate, dar de fiecare dată la fiecare întâlnire era şicanat pe motivul alipirii teritoriilor vechi la Patria Mamă. Americanii, francezii şi italienii nu erau deloc de acord, iar Brătianu nu ştia ce să mai facă pentru ca Marea Unire să fie recunoscută de către marile puteri. În ianuarie 1919 se duce la Paris pentru a negocia încă odată recunoaşterea României Mari. Este şicanat din nou şi disperat se întoarce în ţară. Cronica Akasha conţine informaţii referitoare la faptul că Brătianu ţinea foarte mult să nu implice factorii oculţi în procesul acesta al recunoaşterii Marii Uniri. Ambiţia sa s-a lovit de fiecare dată de refuzul politic al americanilor, francezilor şi italienilor pe acestei chestiuni. Întors în ianuarie 1919 de la Paris, Brătianu a cerut o întrevedere la palat cu regele Ferdinand I pentru a găsi o soluţie la problema respectivă. Brătianu sugerează să fie trimis Iuliu Maniu, dar acesta refuză propunerea, însă la rândul său îl propune pe Alexandru Vaida Voeivod, mason în loja ”Ernest Renan”, care-şi avea sediul în Paris la loja Marelui Orient al Franţei. Informaţiile din Akasha au arătat că atât timp cât la Paris s-a discutat pe latura politică, delegaţiile celor mari patru puteri – membrii lor – emanau numai energii maronii de ură şi refuz la adresa delegaţiei române. La fiecare negociere fuseseră prezente entităţi din dimensiunea a 7-a (maeştrii ascensionaţi) de partea delegaţiei române, în schimb de partea delegaţiilor americană şi franceză mişunau spirite întunecoase care erau conectate la membrii delegaţiilor străine cu multe stringuri, astfel încât deşi exista dorinţa din partea tuturor de a rezolva persistenta cerere din partea românilor, cineva undeva se opunea sistematic. Asta se întâmpla de fiecare dată deoarece la negocieri erau prezenţi oameni politici. Aceste aspecte au luat o turnură total opusă când a fost trimisă la Paris delegaţia română din care făceau parte masoni, dintre aceştia trei fiind iniţiaţi din Iglisia, vechiul ordin sacerdotal zamolxian. Era un vis continuat de la Mihai Viteazul. Acei iniţiaţi ai Iglisiei camuflaţi în masoneria română au invocat printr-un ritual zamolxian vechi, înainte de plecarea la Paris, energiile ancestrale strămoşeşti pentru reuşita în faţa marilor puteri. Astfel România de azi datorează existenţa sa în graniţele actuale eforturilor acelor iniţiaţi din Iglisia, care la data de 4 iunie 1920 au reuşit să obţină semnăturile din partea celor patru mari puteri mondiale prin care se recunoştea independenţa României şi unirea Transilvaniei la Patria Mamă făcute cu 6 luni înainte. Acest tratat a rămas cunoscut cu numele de Tratatul de la Trianon contestat în prezent de cei care sunt duşmanii neamului geto-dac din cele mai vechi timpuri.
Şi vine vremea când Iglisia şi Octogonul vor ieşi din nou la lumină, împreună cu Shamballa, pentru a readuce cu adevărat Dreptatea şi Frăţia în lume!
Ma bucur ca v-am descoperit