Prostul nărav al oamenilor este că făcând din viaţa lor un compromis se străduiesc să facă din viaţa copiilor un alt mare compromis, „un rai”.
Am spus, o spun şi-o voi spune: nimic nu este întâmplător şi nu există vinovaţi; şi ceea ce nu înţelegem se repetă iar şi iar! Suntem departe de a avea simţuri bune şi discernământ spiritual. Mergem pe percepţiile minţii şi pe orgoliile personalităţii.
Am întâlnit multe persoane care nu au simţul bun, aleg oamenii „după ureche” şi apoi se vaită de alegerile lor. Există părinţi care încurcă evoluţia copiilor lor, dar există şi copii care îşi împiedică părinţii s-o facă. Observi cum prieteni care au fost o viaţă alături de tine te părăsesc fiindcă nu-ţi mai înţeleg calea, nu mai empatizezi cu ei. Aceste aspecte le-a punctat măiestrit Sal Rachele în cărţile sale.
Când te joci de-a spiritualitatea (sufletul înţelege dar mintea refuză să accepte) aceste lucruri le treci la etc. Însă când porneşti cu adevărat pe calea spirituală aceste lucruri îţi devin faruri de călăuzire.
Personal am prieteni vechi, buni şi dragi, dar şi prieteni noi, abia cunoscuţi pe care-i preţuiesc şi-i stimez la fel de mult pentru ceea ce au fost şi sunt în viaţa mea. În mai toate prieteniile mele au existat probleme mici şi mari din cauza „intervenţiilor” familiilor acestora.
Chiar dacă am fost căsătorită şi am copii, prietenele mele în marea majoritatea au fost necăsătorite sau divorţate şi nu m-a bântuit niciodată frica de trădare din partea lor. Nu m-am despărţit de soţ din cauza adulterului ci din cauza beţiei. Am considerat trădarea ca făcând parte din viaţa umană. Nu m-am bucurat de trădare şi nici nu am făcut din asta o dramă.
Având întotdeauna idei progresiste (chiar prea progresiste pentru vremea mea) prieteniile s-au sfârşit atunci când respectivele persoane n-au asimilat acest mod de viaţă liber şi progresist. N-am pierdut eu ci ceilalţi pentru că odată cu timpul lucrurile au evoluat şi pentru aceştia şi-au încercat să se întoarcă. Relaţiile însă nu s-au mai legat şi am rămas numai cu amintirile frumoase.
Viaţa, după părerea mea n-ar trebui trăită ca un joc de şah, cu reguli stricte, ci ca un joc de cărţi, mai lejer. Credeţi-mă că am avut trădări mari şi grave mai ales de la cei din familia mea. Acestea dacă nu „m-au omorât”, m-au întărit, şi am avut înţelepciune cu timpul să le trec la capitolul lecţii karmice, care trebuiau să vină, ca să-mi plătesc şi eu restanţele. Indiferent că mi-a fost bine sau rău, n-am permis nimănui să se amestece în prieteniile mele!
Soţul a înţeles că nu trebuie să-mi impună nimic pentru că eu nu suport nimic care mi se impune. Părinţii adoptivi au încercat să treacă cu forţa peste voinţa mea, ascultam ce era necesar, dar o singură dată ce mi s-a impus – căsătoria, şi-a fost o greşeală gravă! Acum copii stau cu „botul pe labe”, nu le permit să-mi hotărască viaţa, iar părinţii au murit. Sunt mai liberă ca niciodată şi asta îmi place mai mult ca orice altceva pe lumea asta!
Prostul nărav al oamenilor este că făcând din viaţa lor un compromis se străduiesc să facă din viaţa copiilor un alt mare compromis, „un rai”. Dar dacă aceştia nu au nevoie de acest rai? Dar dacă au şi ei lecţiile lor de plată?
Se spune că părinţii care deturnează de la misiunea lor de viaţă copii, când „trec dincolo” plătesc „la greu” amestecul în viaţa acestora. Şi cum acolo există o conştiinţă ridicată, orice sentiment de vinovăţie este de zeci de ori amplificat.
Revenind la lecţia mea neînvăţată, chiar nu ştiu care este, şi va trebui să socotesc bine pentru a găsi răspunsul. Oamenii vin spre mine firesc, cu bucurie. Mă refer la oamenii care iubesc adevărul şi-l aplică în viaţa lor, cu un grad de spiritualitate, şi, care fac parte din regăsirile mele karmice. Şi eu am simpatii şi antipatii. Însă pe cei cu care empatizez puternic îi iau în sufletul meu şi-n viaţa mea aşa cum sunt cu bune şi cu rele. Când găsesc şi oameni de excepţie inima mea se umple de fericire şi bucurie.
De câte ori se întâmplă însă asemenea minuni, întotdeauna se găseşte cineva din familia acestora, să mă considere ori o „mâncătoare de bani” (cu toate că eu am existat şi înainte de a întâlni aceşti oameni) ori o reformatoare de idei, sau o mâncătoare de timp, ori o posibilă dezamăgire!
Fie că sunt părinţi, fie că sunt copii, neamuri sau prieteni mi-e foarte greu să duc pe umeri povara acestei lipse de încredere. Eu sunt „vinovatul fără vină” care nu se străduieşte să facă ceva special pentru cineva, ci numai ceea ce simte. Am un cult pentru prietenie, cred în ea şi-n valorile ei, îi acord timp din viaţa mea, ador să mă plimb cu prietenii, să savurez un ceai sau o cafea, să fac schimb de idei. Încerc să valorific timpul care mi-a rămas la modul lejer şi relaxant, nu numai să-mi fac veşnic „datoria”. Este plăcut să ai prieteni cu care „să-ţi pierzi timpul” uneori aşa doar pentru sufletul tău!
Mulţumesc lui Dumnezeu pentru toţi prietenii pe care mi i-a dat şi pentru rolul lor în viaţa mea! Şi totuşi ce am de învăţat din lecţia asta care se repetă într-una?
Sper că nu am de învăţat să nu-mi mai fac prieteni!
