Marte – Misterele Unei Civilizaţii Dispărute – I

Misterele lui Marte – O realitate cunoscută de antici sau doar o teorie a conspiraţiei?

Unul dintre cele mai răspândite mituri în interiorul civilizaţiei umane este cel legat de una dintre cele două planete cu care ne învecinăm, respectiv Marte.

I se mai spune şi Planeta Roşie datorită faptului că aşa cum era privită prin telescoapele rudimentare în urmă cu aproximativ 150 de ani se vedea ca o mică sferă roşiatică.

Deşi nu se ştie exact cine a descoperit-o, se poate spune de exemplu că celebrul astronom Nicolaus Copernicus a postulat ideea, conform observaţiilor sale referitoare la teoria heliocentristă, că Marte şi alte câteva corpuri cereşti puteau fi considerate planete ca şi Pământul.

Nu există totuşi consemnări despre faptul că într-adevăr Copernicus ar fi descoperit planeta Marte deşi cunoştea despre existenţa sa.

Mai târziu Tycho Brahe, un astronom danez, a calculat în 1576 poziţia lui Marte.

Apoi alţi astronomi precum Kepler şi Huygens au adăugat la câteva decenii după alte informaţii preţioase despre planeta roşie.

Culmea este că în 1877 Asaph Hall a descoperit cele două luni – sateliţi ale lui Marte, pe care le-a numit după denumirile date de către antici, respectiv Phobos și Deimos.

Dar anticii greci de unde ştiau, conform însemnărilor lui Homer – cel mai celebru cronicar şi poet al antichităţii, că Marte avea doi bidivii (cai) în suita sa?

Desigur că reprezentarea folosită de greci era doar aparent alegorică, în realitate ei legând existenţa celor doi sateliţi reprezentaţi ca figuri emblematice de relaţia lor cu zeul războiului Marte. Şi anticii greci le-au denumit Phobos –Teama şi Deimos – Groaza.

Fără îndoială că astronomii grecii antici ştiau ei ceva de au dat asemenea denumiri celor două corpuri cereşeti, deşi nu aveau telescoape care să le ofere posibilitatea identificării lor pe orbita lui Marte.

Şi atunci ne întrebăm de unde ştiau ei încă de acum 2500-3000 de ani de existenţa celor doi sateliţi marţieni?

Au rămas cumva în unele cronici străvechi nişte informaţii care ulterior s-au pierdut?

Sau le-au preluat de la atlanţi cumva ori de la geto-daci?

Greu de susţinut asemenea ipoteze atâta timp cât nu există dovezi palpabile în acest sens.

Cert este că o asemenea realitate era cunoscută încă din antichitate, însă de abia în ultimele două secole Marte şi sateliţii săi au fost descoperite concret ca şi corpuri cereşti şi cercetate cu ajutorul telescoapelor, iniţial, şi apoi în epoca modernă cu ajutorul telescoapelor spaţiale şi a sondelor automate.

Cu toate acestea, renumitul scriitor Jonathan Swift, autorul Călătoriilor lui Guliver, a făcut referire în cuprinsul acestor poveşti la existenţa celor doi sateliţi marţieni. Publicată în octombrie 1726, una dintre poveştile lui Swift – Călătorie spre Laputa – conţinea date destul de exacte despre mărimea şi distanţa faţă de Marte a celor doi sateliţi ai acestuia, în condiţiile în care nimeni până atunci nu descoperise din punct de vedere astronomic planeta roşie, şi cu atât mai mult să aibă cunoştinţă la modul concret despre reala existenţă a celor doi sateliţi.

Şi atunci iarăşi ne întrebăm de unde avea Swift acele date despre Phobos şi Deimos?

La fel se poate spune şi despre la fel de celebrul Jules Verne, care ne-a încântat copilăria cu zecile sale de romane, autorul cunoscând destul de bine la vremea sa despre existenţa planetei roşii şi a sateliţilor săi, deşi de abia după anul 1870 s-au ştiut mai multe despre acestea aşa cum am spus mai înainte.

De exemplu în romanul său De la Pământ la Lună, Jules Verne descria cu o exactitate uimitoare dimensiunile, greutatea şi alte elemente specifice necesare zborului spre Lună, aceste date fiind în proporţie de 95% similare cu cele ale modulului spaţial american Apollo pregătit pentru zborul către Lună. Ori Jules Verne nu era fizician şi nici astronom ca să cunoască astfel de elemente!

Rezultă că atât el, cât şi Swift, făceau parte din diferite societăţi secrete care erau conectate la scrieri străvechi, precum cele din Shamballa, care făceau referire la existenţa reală a planetei Marte şi a sateliţilor săi.

Făcând acum un salt în timp şi revenind în prezentul nostru, tehnologia modernă permite la ora actuală trimiterea de sonde automate în afara Pământului.

Trebuie spus că Marte a incitat imaginaţia multor categorii sociale, de la scriitori până la cercetători, celebrele canale de pe Marte descoperite de Giovanni Schiaparelli în 1877 fiind subiect pentru tot felul de ipoteze care mai de care mai fanteziste.

De abia prin anii 80 tehnologia a permis imagini mult mai clare cu aceste canale, care în realitate sunt o sumedenie de linii relativ paralele dar nu drepte, care uneori se intersectează şi care se întind de-a lungul câtorva sute de kilometri.

Cercetătorii au lansat ipoteza originii lor artificiale, dar mult mai târziu în anii 90 odată cu trimiterea mai multor sonde automate către planeta roşie, care au realizat mii de fotografii ale suprafeţei marţiene, s-a constatat că în realitate acele canale erau similare cu albiile secate ale râurilor de pe Pământ. Ei bine, odată ajunsă chestiunea în acest punct, lucrurile au început să devină tot mai complexe şi mai dificil de cercetat. Dacă erau rodul unor cursuri naturale de apă care existaseră cândva pe Marte – gen canalele unei delte vaste ca mărime, trebuia admis că în urmă cu sute de mii sau milioane de ani pe planeta învecinată ar fi existat apă, deci şi civilizaţie. O asemenea teorie a fost confirmată de descoperirea unei calote de gheaţă de dimensiuni reduse.

Cercetătorii de la Institutul de Geofizică al Universităţii din Texas, conduşi de către Cassie Sturman, au obţinut în noiembrie 2016 sute de fotografii cu ajutorul unui instrument – SHARAD, Radar de Suprafaţă – aflat la bordul sondei automate Mars Reconnaissance Orbiter al celor de la NASA.

Ceea ce a adunat sonda automată, în timpul celor 600 de treceri pe deasupra regiunii Utopia Planitia de pe Marte, reprezintă dovezi concrete în sprijinul ideii că pe Marte ar fi existat o civilizaţie. Astfel între 39⁰ – 49⁰ latitudine nordică a planetei roşii a fost identificat un strat de gheaţă cu grosimea între 80-170 de metri, ce conţine în proporţie de aproximativ 85% apă, restul fiind roci şi alte particule mai mici. Aceasta este o premieră în domeniu şi confirmă că prezenţa apei sub forma gheţii pe Marte susţine ipoteza că pe planeta vecină a existat cândva o civilizaţie.

La aceste elemente se adaugă misterioasele formaţiuni din regiunea Cydonia, unde se află piramide asemănătoare cu cele din Egipt şi un chip umanoid-faimosul Sfinx marţian.

Calculele şi studiile realizate referitoare la aceste formaţiuni au pus în evidenţă faptul că poziţionarea acestora corespunde cu aspectul constelaţiilor Orion şi Pleiade.

Coincidenţa unor asemenea similitudini este prea mare ca să fie o simplă întâmplare.

La asta se adaugă faimosul canion marţian lung de 315 kilometri şi adânc de 8 kilometri. În privinţa acestuia nici un studiu ştiinţific nu a reuşit să propună un model despre cum a apărut sau s-a format un asemenea canion, dat fiind aparenta şi actuala lipsă a apei pe Marte.

Unii cercetători nonconformişti au venit cu o ipoteză şocantă propunând ideea că acest canion marţian din Vales Marineris ar fi rezultatul folosirii unei arme similare cu cea atomică, în urma căreia presupusa civilizaţie marţiană a dispărut în urma unui cataclism planetar.

Unde, când şi din ce motive…? Aflăm în numărul următor…