Admir misiunile mesianice și sincer toată viața mea mi-am dorit să fac ceva de genul acesta, numai că, trebuie să fie în menirea ta!
Există oameni și situații pe care nu prea le vedem pe posturi sau în viața de zi cu zi, decât foarte rar. De altfel lucrurile bune, constructive, încurajatoare, scapă pe posturi mai rar, în timp ce programele, mai tot timpul abundă de tot felul de lucruri șocante, care trebuie să declanșeze în noi teamă, mânie, disperare, tot felul de sentimente negative.
Am urmărit un documentar despre un OM din Pakistan, semianalfabet, dar cu o dragoste pentru oameni nemăsurată, și fără nici un orgoliu. A început să cerșească pentru a trăi, și făcând economii drastice și-a încropit o farmacie ieftină pentru săraci, și-a cumpărat o rablă de salvare. Pricepându-se la ierburi și la leacuri de tot felul, ajuta pe oricine îi venea la ușă. Lumea i-a simțit intenția și a început să facă mici donații, iar în timp acest lucru l-a ajutat să dezvolte o întreagă rețea de salvări, orfelinate, case pentru bătrâni, ospicii pentru dezechilibrați, adăposturi pentru dependenți de droguri, mici temple de închinăciune.
Guvernul nu l-a ajutat, dar l-a ajutat UNESCO și mulți oameni din străinătate care au făcut donații considerabile. Omul nu are decât două costume, susținând că nu-i trebuie o aglomerare de haine, o cămăruță mică și modestă, este musulman, dar ajută fără nicio problemă oameni de toate religiile, afirmând că Dumnezeu este Unul și că, personal respectă orice religie. Cum se poate dintr-o sărăcie lucie, mai precis din cerșit (asta presupune să nu ai pic de orgoliu!), să faci ceva măreț pentru semeni, indiferent de naționalitate și religie. Și culmea, nu este creștin!
Un alt exemplu pozitiv este Patriarhul Ucrainei care a fost „asaltat” de un grup de familii rămase fără case în timpul recentului război. I-au cerut acestuia să se roage împreună pentru ușurarea suferinței și a neputinței lor. Patriarhul a întrebat pe un preot câte camere are Patriarhia, și a hotărât brusc să găzduiască aceste familii până se va găsi o soluție. Așa înțeleg eu creștinismul, așa văd eu un patriarh, un om al bisericii, un om mare care urmează exemplul lui Iisus. La noi nici gând „să se încurce” Patriarhia cu așa ceva.
O bătrână dintr-un sat, singură (cu copiii plecați la oraș), la una din multele inundații și-a deschis larg porțile și a primit peste 50 de oameni, dându-le adăpost în casă, șură, bucătărie, hrănindu-i cu ce a avut prin gospodărie până au ajuns autoritățile. E mult, e puțin, eu nu știu, dar știu că așa se trăiește îndumnezeit împărțind din ceea ce ai cu toți ceilalți, deschizând larg ușile casei și pe cele ale sufletului. Eroismul stă în a suporta la comun neșansa, nenorocul, disperarea semenilor tăi, și în a încerca să te pui la dispoziție cu trup și suflet în ajutorarea acestora. Nu simțindu-te deranjat, și făcând abstracție de nenorocirile altora te poți considera un om!
Donațiile sunt excelente, sunt de mare ajutor, dar cel mai greu este să suporți, zi de zi, atâta suferință, atâtea neajunsuri, dar și atâtea frecușuri. Admir misiunile mesianice și sincer toată viața mea mi-am dorit să fac ceva de genul acesta. Numai că, după multe frământări, mi s-a transmis că nu este în destinul meu acest lucru și din această cauză nu am putut să pun bazele unei fundații umanitare. Bătrânii și copiii străzii trăiesc în condiții sub orice demnitate umană, în timp ce statul orb și surd nu ia nicio măsură. Însă, când cineva vrea să facă ceva concret pentru ai aduna de pe străzi… se împiedică în atâtea hârțoage și atâtea avize de funcționare încât se lasă păgubaș. Este paradoxală această situație, și ca orice paradox – de neînțeles!
Mă bucur însă că, pe ici, pe colo, în atâta întuneric și rău, încă mai sunt ființe de lumină care și-au înțeles menirea și care reușesc să facă ceva îndumnezeit pentru semenii lor fără șanse!
