Misterul trinităţii şi evoluţia
© 123rf

Să pornim de la bazele ştiinţifice ale cercetării, spre deosebire de prostia impusă în creştinism care vreme de secole, şi chiar şi azi, impune omului în mod forţat conceptul de “crede şi nu cerceta”.

În acest număr la rubrica Dosarele Cosmos ne vom ocupa de o temă foarte interesantă, care are o conexiune directă atât cu existenţa noastră, cât şi cu crezurile proprii şi cu evoluţia civilizaţiei umane în ansamblul ei.

Din străvechime există ceea ce astăzi numim religie, acest termen la originea sa având semnificaţia de recitire şi reconectare, din cuvintele latine „religare” şi „relegio”. Desigur că de la origine şi până la adaptarea sa la noţiunile moderne de aplicare a principiilor spirituale acest termen s-a deformat în înţelesul şi practicarea sa. Pentru că termenul însuşi la origine comportă înţelesul de reconexiune cu Dumnezeu printr-o atitudine de căutare interioară.

Astăzi, în loc să fi rămas o practică spirituală, religia a devenit peste tot în lume un cult degenerat susţinut de dezinformare din partea clasei clericale, oriunde în lume, şi de naivitatea şi lipsa de cunoaştere concretă a tuturor credincioşilor.

Fără a ofensa pe nimeni, din nici o religie de pe Pământ, să exemplificăm doar în cazul celor mari patru religii existente în lume: creştinismul, budismul, mozaismul şi islamismul.

Creştinismul are la bază învăţătura spiritual-esoterică lăsată de Iisus, esenţa acestei învăţături punând preponderent accentul pe conexiunea cu Tatăl Ceresc aflat în fiecare dintre noi.

Într-una din întâlnirile sale cu preoţii de la Templul din Ierusalim, Iisus a fost întrebat cu privire la adevărul cuvintelor sale rostite despre originea şi statutul omului pe Pământ şi mai ales despre originea sa deoarece se declarase Fiul lui Dumnezeu. La care el a răspuns astfel:

“Nu este scris în Legea voastră: Eu am zis: sunteţi dumnezei? (Psalmul 81 – 6. Eu am zis: Dumnezei sunteţi şi toţi fii ai Celui Preaînalt).”

Deci fariseii din templu încercau să-i găsească pricină lui Iisus dar el le răspundea în litera scripturii în intenţia de a le deschide şi lor mintea către adevărul pe care ei îl uitaseră în favoarea dogmei.

Vedem foarte clar, şi exemplele de acest fel sunt foarte multe în Noul Testament, că învăţătura adusă de Iisus şi grefată pe cea veche a Vechiului Testament nu numai că n-a fost însuşită de către preoţii templului şi mai târziu de către apostoli, care au avut misiunea de a răspândi evanghelia, ci a fost deformată iar înţelesurile ei originale s-au pierdut cel puţin într-un procent de 70%.

Pentru că a interpreta azi Biblia nu este totuna cu a înţelege şi interpreta originala învăţătură lăsată de Iisus.

Putem observa fără a avea neapărat studii academice că lumea creştină a fost păcălită prin impunerea dogmei ritualice, pentru a uita de miezul învăţăturii cristice, care pune accentul pe practică, şi pentru a face din această minunată învăţătură spirituală un cult al credinţei oarbe care duce doar la îndepărtarea oamenilor de Sursa Vie din ei care este Tatăl – Creatorul.

Dacă ai întreba azi pe oricare credincios creştin dacă Dumnezeu se află în sufletul său, cu siguranţă ar răspunde că nu, deoarece el individul uman este prea păcătos pentru ca Tatăl – Creatorul să existe în sufletul său de om. Şi asta este credinţa oarbă şi strâmbă în acelaşi timp care-l separă pe om de Dumnezeu din fiinţa sa.

Dogma impusă de împăratul Constantin şi de mama sa Elena odată cu scoaterea celor mai importante pasaje din Biblie, şi apoi din generaţie în generaţie de către preoţi, a dus la dezvoltarea unei creştinătăţi ignorante, căreia i se spune mereu că e prea păcătoasă şi căreia i se impune de către preoţime o viziune degenerată despre propria condiţie umană. Nu mai vorbim despre multele culte şi secte creştine derivate din creştinism care au ajuns la ora actuală în lume la 37 de asemenea organizaţii religioase.

Chiar dacă toate aceste culte creştine se bazează pe Trinitatea Divină – Tatăl, Fiul şi Sfântul Duh, fiecare dintre ele interpretează după cum vrea asemenea noţiuni de spiritualitate care vizează credinţa oamenilor.

Budismul la rândul său fondat de Buddha Sakyamuni s-a scindat în 7 curente principale urmate de o duzină de curente secundare, toate exact ca la creştinism interpretând după propria viziune învăţătura lăsată de către Buddha Sakyamuni. Deşi el a fost foarte simplu în transmiterea învăţăturii sale originale, întocmai ca Iisus, cei care au preluat-o au transformat-o conform viziunii proprii de la nivelul mentalului, deci al ego-ului, ceea ce înseamnă că în realitate n-au învăţat nimic adevărat din ceea ce a lăsat Sakyamuni. Şi asta deoarece întreaga sa învăţătură se baza pe detaşarea faţă de ego şi modelarea lui, aducându-l sub ascultarea sufletului. Că n-a fost aşa o dovedesc diferitele şcoli buddhiste ca şi cultele diferite cu principii care s-au abătut de la miezul învăţăturii.

Islamul la rândul său a suferit sciziuni datorită interferenţelor cauzate de mentalul celor care, preluând învăţătura Coranului lăsată de Mahomed, au adaptat-o conform propriilor crezuri şi intenţii la acea vreme. Astfel şi islamul are 4-5 culte – sunniţii, şiiţii, sufiţii, amadhyaţii şi quraniţii la care se adaugă vreo 150 de secte mai mici sau mai mari.

Nici mozaismul sau religia iudaică aşa cum mai este cunoscută în lume n-a scăpat de ego-ul uman, fiind azi împărţită în 5 culte, deşi ca şi în creştinism, buddism şi islamism a pornit de la ideea Unicului Dumnezeu Creator. Chiar dacă nu are atât de multe sciziuni ca în celelalte religii, mozaismul n-a putut rămâne integral datorită felului în care învăţătura religioasă a fost interpretată de către cei care ulterior au devenit primii lideri ai cultelor desprinse din mozaismul original.

Aşadar vedem că nu învăţăturile lăsate de către marii învăţători sau maeştri spirituali au fost greşite, ci modul în care au fost înţelese şi mai ales aplicate ca şi norme morale, sociale şi filosofice în comunităţile în care acei lideri au crezut că interpretează corect, fiecare în felul său, învăţătura originală. De aici se desprinde ideea că Adevărul depinde de punctul de vedere al fiecăruia. Şi tocmai pe acest considerent s-au format atâtea zeci de mii de culte şi secte în toată lumea, din toate religiile originale, deoarece fiecare grupare, deşi vorbeşte despre acelaşi unic Dumnezeu, îl interpretează prin prisma învăţăturilor preluate de la fondatorii acestora într-un fel propriu, în funcţie de nivelul său de evoluţie spirituală. Căci este chiar acest nivel de evoluţie care, ca şi element în plan personal, fiind cu certitudine nu foarte avansat, a determinat distorsionarea învăţăturii originale. Altfel spus este ca şi un student care vrând să se dea mare faţă de prietenii săi, încearcă să joace rolul unui academician pretinzând că stăpâneşte noţiuni avansate despre domeniul respectiv.

Dar dincolo de atâta “cioburi sparte” cauzate de doctrinele şi dogmele religioase, “cioburi” în care Dumnezeu Creatorul Unic se reflectă în mii de faţete, să ne îndreptăm acum atenţia către adevăratul înţeles al tuturor religiilor, pentru că în miezul lor există adevărul. Şi acest adevăr are legătură cu procesele vieţii care au loc chiar în fiinţa umană.

Veţi vedea că noţiunea de Trinitate, invocată în creştinism, budism, hinduism şi în alte religii de mai mică anvergură, are la bază un adevăr reflectat chiar de către procesele vieţii înseşi.

Numele zeităţilor, Tatăl-Fiul-Sfântul Duh la creştini, Brahma-Shiva-Vishnu la hinduşi, Regii Înţelepciunii-Boddhisatvaşii-Buddhaşii în budism, acestea fiind principalele religii în care treimea religioasă predomină ca şi concept, sunt doar reflecţii ale unor procese vii cuantice care se desfăşoară la nivelul cuantic al fiinţei umane şi care transpar la nivelul minţii şi conştiinţei umane sub forma imaginilor zeităţilor imaginate de către om.

Pentru a argumenta cele enunţate anterior să pornim de la bazele ştiinţifice ale cercetării, spre deosebire de prostia impusă în creştinism care vreme de secole, şi chiar şi azi, impune omului în mod forţat conceptul de “crede şi nu cerceta”. Aceasta prostie ticluită în mod deliberat vine în contradicţie cu ceea ce a lăsat scris chiar apostolul Pavel, care spunea să cercetăm totul şi să păstrăm pentru evoluţia noastră doar ceea ce este adevărat, benefic şi folositor. Iar dacă aţi întreba azi pe oricare preot unde se află şi în ce fel se manifestă treimea formată din Tatăl-Fiul-Sfântul Duh, cu certitudine ar începe să vă înşire nişte bazaconii. Pentru că nici măcar preoţii nu cunosc adevărul pe care ştiinţa vine acum să-l descifreze.

Cercetările efectuate de către echipe de geneticieni, în colaborare cu astrofizicieni şi medici, au adus opiniei publice în ultimii ani o serie de descoperiri legate de ADN care uimesc prin paralelismul cu noţiunile trinitare din scripturile spirituale. Pentru a înţelege cum funcţionează mecanismul genetic la fiinţa umană, deşi aţi mai citit în revistă articole referitoare la asemenea chestiuni, merită să punctăm acest aspect pentru a avea o imagine clară despre mecanismul care se află la baza fiinţei noastre, acolo în lumea cuantică la nivel microscopic.

În 1953 doi revoluţionari geneticieni au publicat primul model al ADN-ului. Francis Crick şi James Watson au demonstrat că în interiorul ADN-ului cele patru nucleotide se combină în perechi de câte două, respectiv Adenina cu Timina şi Guanina cu Citozina.

Fiecare nucleotidă are în componenţa sa trei elemente. Ciudat este că în timp ce la perechea Guanină-Citozină componentele lor realizează câte trei legături, la perechea Adenină-Timină componentele lor realizează doar câte două legături. Totuşi, cele patru nucleotide între ele formează combinaţii de câte trei, creând molecule care prin asamblarea lor inteligentă alcătuiesc binecunoscuta spirală ADN.

Este interesant de ce aceste patru nucleotide nu realizează doar combinaţii de câte două între ele sau să se combine toate patru la un loc. De ce doar câte trei? Răspunsul îl aflăm dacă ne raportăm la cei 64 de codoni ai ADN-ului formaţi de aceste combinaţii de câte trei ale celor patru nucleotide.

La fel de interesant este că în cele două perechi de nucleotide precum am spus, adică Adenină-Timină şi Citozină-Guanină sunt funcţionale două punţi de hidrogen la prima şi trei punţi de hidrogen la a doua.

Ştim că hidrogenul este primul element din univers şi are cea mai mare energie posibilă ca element. Ceea ce face posibile toate procesele care se petrec în ADN şi ARN. Acesta din urmă spre deosebire de ADN are în componenţa sa, în loc de Timină, o altă componentă numită Uracil. ARN-ul are o funcţie asemănătoare cu ADN-ul doar că rolul său este de a transporta informaţia prin corpul uman.

Dacă ne-am gândi din perspectiva Trinităţii, ori din punct de vedere Trinar, cele două denumiri – ADN şi ARN formate din trei litere – le-am putea compara cu noţiunile de Dumnezeu Tatăl şi Dumnezeu Mama, concepte spirituale pe care le regăsim în scripturile esoterice orientale.

Dacă am raporta această noţiune la descoperirile ştiinţifice, o putem echivala cu cei doi bosoni Higgs descoperiţi în urmă cu doi ani la acceleratorul de particule de la CERN. Surpriza cercetătorilor a fost atunci când în loc de un boson Higgs, aşa cum credeau că există doar unul după calculele lor, au descoperit doi! Ori despre boson se ştie că este particula lui Dumnezeu şi cu certitudine nu degeaba i se spune aşa! Deci iată că pas cu pas ştiinţa se apropie de revelarea naturii lui Dumnezeu Creatorul care se manifestă prin cuantele de energie, inclusiv la nivelul ADN-ului.

Să revenim la subiect…

Conținut dedicat abonaților. Nu ai cont? Click aici.

2 COMENTARII

Gânduri?

Lasă-ne o vorbă!
Cum te strigă?