Acasă Revista Cosmos Con-Ştiinţă Naturalețea, calea paradoxală a progresului

Naturalețea, calea paradoxală a progresului

0
2014
Fiecare dintre noi avem un destin iar naturalețea este calea de a păși pe acel destin.
Timp estimat de citire: 3 minute

Naturalețea presupune îmbrățișarea sălbăticiei, a dezordinii, a haosului, presupune bucuria de a fi în necunoscut, presupune extazul interior ca urmare a interacțiunii cu exteriorul.

Pentru unii oameni, naturalețea altora trezește sentimente pe care le doreau închise, sălbăticie pe care o doreau asanată și o lejeritate pe care nu își permit să o aibă. Pentru acești oameni, naturalețea este o amenințare la adresa măștilor pe care le poartă, o amenințare la adresa stilului lor de viață, la adresa modului lor de a fi.

Naturalețea nu forțează, nu te obligă să fii într-un anumit mod ci te invită doar să exiști, să îți permiți să trăiești în această lume, să aparții.

Ai observat cum naturalețea ta este respinsă de acei oameni? De aceea este atât de importat să ne plantăm acolo unde este solul potrivit pentru noi, acolo unde oamenii “ciudați”, care-și permit să fie trăiesc în acord cu ei și cu natura interioară și exterioară.

Lăsându-i pe ceilalți să se chinuie, fără a ne părăsi naturalețea astfel încât să îi convingem și pe ceilalți că A FI este calea, putem construi împreună comunități și apoi o societate în care bucuria de a trăi să fie onorată, nu vândută din naștere unor profitori lacomi care nu dau doi bani pe ființa noastră pentru că nu dau doi bani pe ființa lor.

Cel mai bun mod de a schimba lucrurile este prin propriul exemplu, dacă tu îți permiți să fii, îi inspiri și pe ceilalți să fie. Dacă tu alegi să nu te mai chinui la un loc de muncă și să îți creezi o profesie care chiar să ți se potrivească, îi inspiri și pe ceilalți să facă același lucru.

Dacă tu nu te mai chinui, alegând suferința pentru că este mai familiară, îi inspiri și pe ceilalți să facă același lucru. În modul acesta evoluăm, progresăm, nu prin ordine și impuneri sub pretextul “spiritului civic” ori “arată că-ți pasă”.

Naturalețea este calea către schimbare pentru că este o cale paradoxală. Naturalețea ne arată că nu avem nevoie să facem ceva, simpla noastră prezență este suficientă și de acolo lucrurile se aranjează de la sine conform prezenței noastre. Naturalețea atrage ca un magnet situațiile potrivite acesteia, pentru că prezența viscerală a naturaleței este vie, este vibrantă, este ascultată de către viață pentru că reprezintă suflarea vieții.

Câți oameni au curajul să fie și să lase lucrurile să se aranjeze în funcție de ființa lor, de geniul lor nativ? Câți oameni se chinuie pentru a obține ceea ce oricum nu le va oferi împlinire și nici nu le va umple vreodată golul pe care îl resimt? Naturalețea presupune a trăi cu acel gol și a îl folosi ca o gaură neagră care atrage tot ceea este necesar nu pentru a astupa golul ci pentru a ne oferi sens și simțire.

Golul este plin de fapt, golul ne conectează cu Întregul, de fiecare dată când încercăm să îl umplem, ne deconectăm de la Întreg. Acelea sunt momentele noastre de lipsă de încredere și astfel considerăm că e nevoie să ne apărăm de viață, de moarte, de întreg, de totalitate. Fix această defensivă de îndepărtează de naturalețea noastră.

A fi nu presupune mult efort, atunci când a fi este integrat în ființa noastră. În aceste vremuri puțini oameni își permit să fie, alegând calea măștilor și rolurilor care îi duc fix în suferința de care fug de mici. Ajung garantat la dezamăgire și de acolo unii oameni aleg să fie iar alții se afundă și mai adânc în nisipul mișcător al dependenței de suferință.

Naturalețea vindecă suferința, pentru că ai cel mai puternic vindecător lângă tine, viața. Dacă mergi pe calea pe care viața ți-o pune în față, ești protejat și îți poți trăi călătoria eroului / eroinei și să îți și placă. Dacă te abați de la cale, vei rătăci prin tărâmuri neprietenoase și descoperi ulterior că acest chin nu ți se potrivește și poate vei căuta calea inițială, calea naturaleței. Unii o regăsesc și o îmbrățișează precum un copil își îmbrățișească mama iubitoare. Alții se pierd în rătăcire și ființa lor devine una cu abisul.

Naturalețea presupune îmbrățișarea sălbăticiei, a dezordinii, a haosului, presupune bucuria de a fi în necunoscut, presupune extazul interior ca urmare a interacțiunii cu exteriorul. A ieși de pe calea naturaleței înseamnă a păși pe calea dogmelor, pe calea regulilor stricte pe care alții le-au creat și care de multe ori nici lor nu li s-au potrivit. A urma calea dogmelor care nu ni se potrivesc înseamnă a purta măști învechite, fără viață, presupune a ne pierde în acele roluri și astfel a ne pierde scânteia, strălucirea, radianța.

Dogmele potrivite le regăsim prin experiență, prin ceea ce învățăm că este pentru noi și ceea ce învățăm că nu este pentru noi. Fiecare dintre noi avem un destin iar naturalețea este calea de a păși pe acel destin.

Fie ca inima să Ni se deschidă, mintea să Ni se recondiționeze și corpul să Ni se vindece!

NICIUN COMENTARIU

Gânduri?

Lasă-ne o vorbă!
Cum te strigă?