Soluția pentru o viață împlinită vine din redistribuirea excesului, a oferi excesul pentru a co-crea alături de ceilalți, pentru a construi, pentru a susține.
O să încep acest articol de la următoarea observație: cei mai mulți oameni nu s-au simțit bine primiți în această lume, din păcate această realitate poate fi observată în modul în care ne-am construit societatea. Un om care s-a simțit bine și se simte bine primit în această lume, este generos cu cei dragi, creându-se un flux între ceea ce primește și ceea ce oferă, astfel simțindu-se în siguranță, iubit, puternic. Un om care nu s-a simțit bine primit în această lume, va considera exteriorul ca fiind ostil și astfel își va folosi o mare parte din energie și resurse pentru a construi ziduri, fortărețe, pentru a se apăra.
Una dintre modalitățile care ni se oferă pentru a găsi “calea către succes” este îmbogățirea. Resursele financiare, materiale, adunate în jurul nostru acționează ca un baraj față de exterior, astfel zidindu-ne singuri mai abitir ca Manole pe Ana. Ai observat cum o mare parte dintre oamenii bogați nu au curajul să fie vulnerabili, să fie sinceri cu ei înșiși?
Adunarea de averi este una dintre cele mai sigure soluții pentru a ne bloca în capcana neîmplinirii, pentru că oricât de mult am avea, nu va fi suficient. Astfel, urcăm bolovanul ca Sisif fără ca vreodată să îl ducem la destinație. Ceea ce oferă cu adevărat împlinire ține de vulnerabilitate, de comuniune, de a simți cum suntem este în comuniune cu alți oameni, cu natura, cu Întregul. E ca și cum omul își descoperă abilitatea de a fi magician al vieții, astfel realizând că împlinirea și fericirea erau tot timpul disponibile, doar că rănile și traumele nu îl lăsau să simtă, să se conecteze, să vibreze cu exteriorul.
Dacă spui aceste vorbe unui om care trăiește blocat în programele sale, în condiționările care provin din răni, din traume, le va respinge instant. Am descoperit pe propria piele cum am trecut de la a vrea să obțin o grămadă în exterior la a obține ceea ce este necesar din exterior și a reveni în interior, a reveni acasă. Când eu sunt acasă, îi pot primi și pe alții la mine, pot primi chiar și divinitatea, Întregul, sursa acasă. Când sunt, însă, plecat de acasă, fugind după iluzii, împlinirea îmi poate bate la ușă că nu voi fi acolo să îi răspund.
Oameni buni, suntem atât de condiționați încât considerăm că știm ceea ce este cu adevărat benefic pentru noi. În realitate, cei mai mulți trăiesc conform unor voci interioare, care nici măcar nu sunt ale lor, care le spun ce este benefic și ce nu este benefic. Cei mai mulți oameni nu trăiesc o viață care să li se potrivească și tot ceea ce fac, este să aștepte momentul plecării, momentul în care chinul se încheie, pentru că observă că obțin ceea ce credeau că le aduce fericire și fericirea îi tot eludează. Astfel, viața devine un șir lung de dezamăgiri care împuternicesc războiul cu Sinele, cu viața.
Tot ceea ce avem în exces ajunge să ne creeze probleme. Țin minte o fază povestită de un personaj bogat din Statele Unite care spunea că cel mai fericit era când câștiga rezonabil, când a ajuns bogat a devenit o țintă pentru oameni care îi voiau banii. La un moment dat, a fost dat în judecată de menajeră pentru că menajera alunecase pe o coajă de banană, coajă pentru care era plătită să o strângă.
Oricât de mulți bani am avea, mașini, chiar dacă deținem Luna sau Marte, dacă nu ne descoperim magicianul care poate simți exteriorul, care se poate conecta cu exteriorul, care este unul cu exteriorul, care co-creează exteriorul, rămânem limitați la a trăi o viață chinuitoare, blestemați să ne apărăm averea și suferința. În loc să lăsăm suferința să fie transmutată prin conexiunile, prin relațiile, bazate pe vulnerabilitate, pe care le avem, o ținem prizonieră în interior și ne roade zilnic. Că o hrănim, oferindu-i mâncare ori obiecte ori senzații tari pentru a o liniști, suferința tot acolo rămâne și fiind hrănită, crește. Astfel, simțim să ne mărim zidurile, să nu o observe careva și astfel vrem și mai multă mâncare și mai mulți bani și mai multe obiecte și mai multe senzații tari. Observi capcana?
Soluția pentru o viață împlinită vine din redistribuirea excesului, a oferi excesul pentru a co-crea alături de ceilalți, pentru a construi, pentru a susține. Astfel ajungem la auto-sustenabilitate, când oferim cu toții excesul și astfel echilibrăm balanța. Acesta este un proces care nu poate fi forțat, nu poate fi făcut mental, doar pentru că ne plănuim. Acest proces vine în mod natural atunci când cei implicați sunt capabili de vulnerabilitate, de sinceritate, de conștiență.
A încerca mental să creăm auto-sustenabilitatea luând cu forța excesul pe care alții nu vor să îl ofere, aceasta este o cale sigură către închidere, ne putem lua la revedere de la vulnerabilitate, devenind fix ca cei pe care îi prăduim.
Pe măsură ce înaintăm în propriul proces, integrăm rănile și traumele moștenite și experimentate și astfel ne putem deschide din ce în ce mai mult, fiind capabili să “mirosim”, să ne dăm seama care sunt cu adevărat oamenii cu care rezonăm. Alături de aceștia, din vulnerabilitatea împărtășită, din trecerea împreună prin provocările care vin, provocări menite să “mai ardă niște karmă”, putem trăi în conexiune, în siguranță, în armonie.
Cu cât oamenii creează mai multe astfel de societăți paralele, cu atât mai rapid ajungem la auto-sustenabilitate. Drumul nu este unul ușor, asta e clar. Mintea condiționată este foarte adaptabilă, astfel mulți oameni cred că sunt în vulnerabilitate, însă în realitate doar o mimează, pentru că încă se feresc de suferință. Când un om construiește alături de alți oameni, fără așteptări, fără a se feri de suferința provenită din provocările prin care vor trece, atunci este cu adevărat pregătit.
Redistribuirea excesului se face, astfel, în mod natural, nu pentru că „așa trebuie” ci pentru că “așa simt”. De fiecare dată când se strecoară un “așa trebuie”, acolo vulnerabilitatea nu este invitată. Este bine de ținut minte asta, pentru că mulți sunt blocați în „așa trebuie” sau “așa trebuiau să stea lucrurile” și astfel înlocuind semințele vulnerabilității cu semințele discordiei. Este fină demarcarea, de aceea conștiența este esențială.
Când oamenii vor realiza că redistribuirea excesului îi ajută și pe ei și pe cei din jurul lor, atunci societatea noastră va intra într-un proces de vindecare, proces de care oamenii au nevoie. Până atunci, până acel moment va veni, ce putem face este să ne găsim aliații, să găsim oamenii potriviți lângă care putem fi vulnerabili.
S-ar putea să ne luăm câteva „țepe”, dacă mintea condiționată „își bagă coada”, poate așa învățăm diferența între vulnerabilitate autentică și mimarea vulnerabilității. Când ne luăm „țeapă” de la oameni care profită de vulnerabilitatea noastră, ar fi bine să ne întrebăm dacă și noi mimam vulnerabilitatea. Cel mai probabil răspunsul va fi afirmativ și astfel realizăm, încă o dată, cum condiționările ne deraiază de la a ne simți pe noi, de la a ne cunoaște pe noi, cum încercam să evadăm într-o iluzie unde fugeam de suferința pe care am ascuns-o în noi, în jurul căreia am ridicat zidurile.
Este esențial pentru a ne cultiva mai întâi în noi vulnerabilitatea ca apoi să o căutăm pe a altora. Dacă procedăm invers, sperând că altcineva ne va învăța vulnerabilitatea, s-ar putea să ne-o luăm în mod repetat, până ne învățăm minte.
Hai că viața e simplă, când trăim viața autentic, suntem magicieni cu adevărat și rezonanța ne aduce tot ceea ce avem nevoie pentru a ne vindeca de rănile / traumele din interior și ulterior pentru a construi. Când mimăm că trăim în autenticitate, ne bazăm pe dogmele altora, astfel ajungând să trăim în afara puterii noastre, simțindu-ne slabi, neputincioși și apărându-ne continuu de exteriorul ostil.
Tu ai curajul să cultivi vulnerabilitatea și astfel să poți recunoaște vulnerabilitatea altuia ori te ferești să fii vulnerabili/ă pentru a nu îți lua țepe și astfel pentru a nu mai suferi?
