Dacii noştri foloseau cu înţelepciune arnica, deoarece aceasta deţine proprietăţi tămăduitoare excelente.
Având un nume bizar dar care o face şi foarte populară în acelaşi timp, arnica este una din multele plante cu rol de vindecare în diferite afecţiuni.
Cunoscută încă de pe vremea strămoşilor noştri geto-daci, deoarece în vremea lor aşa cum spune şi istoria iernile erau aspre şi lungi, cauzând probabil ca şi azi unele probleme reumatismale, arnica îşi are originea în Europa Centrală şi de Est. Se găseşte însă şi în America de Nord şi Asia. Fiind aproape dispărută din zona Europei Occidentale. Poate ca un fel de avertisment de la divinitate pentru toate fărădelegile comise de europenii vestici în numele lui Dumnezeu. Mai ales că din documentele istorice ştim că majoritatea celor de la curţile regale ale Europei de Vest sufereau preponderent de reumatism, datorită faptului că acele palate mari, cu pereţi groşi de piatră, ţineau multă umezeală îndeosebi iarna, cauzând de multe asemenea boli chiar dacă se făcea focul în şeminee. Erau camere prea mari pentru a putea rămâne calde peste noapte pe durata iernii, aşa că majoritatea celor de la curte aveau reumatism şi alte simptome specifice bolilor aduse de frig.
Dacii noştri foloseau cu înţelepciune arnica, deoarece aceasta deţine proprietăţi tămăduitoare excelente şi o să vedem imediat şi compoziţia ei. La noi ea se găseşte în judeţele Alba, Bistriţa Năsăud, Cluj şi Suceava unde a fost declarată prin lege plantă ocrotită.
Arnica mai are şi alte denumiri populare – ciuda, carul pădurilor, carul zânelor, tata oilor, iarba soarelui sau tabacul câmpului.
Datorită compoziţiei sale ce oferă un rol important în tămăduirea rănilor ce nu pot fi ameliorate aşa uşor de alte plante în raport cu arnica, acesteia i se mai spune şi „Zâna Tămăduirii”, nume ce aminteşte de frumoasele noastre basme din străvechime, în care se povestea despre tot felul de personaje minunate şi misterioase ce cunoşteau rolul vindecător al plantelor.
