Această cale a trezirii inimii nu este doar un drum presărat cu împliniri și fericire, ci și unul al cunoașterii autentice de sine.
Faptul că ne naștem într-o cultură spirituală sau religioasă anume poate fi un indiciu al unui program de viață pe care îl avem de învățat. Am simțit de multe ori că acest loc în care m-am născut mă împinge spre o căutare lăuntrică și o deschidere tot mai mare a spațiului inimii, a ceea ce este numit Inima Sacră. Și pe măsură ce această conștientizare a devenit mai prezentă a apărut o simplificare a căutării spirituale. Cumva, toată această fugă după metode, practici și cunoașteri spirituale se poate opri într-o clipă de conștientizare că ai găsit ceea ce căutai și că adevărul este condensat undeva, în propria ființă. Urmează apoi doar o dezgolire minuțioasă și răbdătoare a lui, iar odată cu această dezvelire, dureroasă de multe ori, se ivește și calea de urmat. Aceasta devine tot mai limpede, mai clară, odată ce ești capabil să urmezi cu încredere și deschidere acest adevăr al inimii renăscute.
Această cale a trezirii inimii nu este doar un drum presărat cu împliniri și fericire, ci și unul al cunoașterii autentice de sine. Trecem prin umbre de existența cărora nici nu știm, ne vedem într-o altă lumină, cu totul diferită față de imaginea pe care o știam despre noi. Viața ne pune în fața unor adevăruri dureroase de multe ori. Ceea ce ni se cere este o dezgolire treptată, sau mai rapidă, de minciuni, denaturări de orice fel, dorințe egotice, egoism, indiferență, iar gestionarea acestei treceri prin propriile umbre lasă în spate și multă suferință. Dacă într-o suferință fizică noi putem lua niște analgezice împotriva durerilor, sau chiar putem să le anesteziem, în suferințele corpului subtil noi avem de cultivat această anduranță la durere doar prin creșterea interioară a smereniei, toleranței, iertării, acceptării și bunăvoinței. Odată crescute în interior și cultivate cu perseverență, acestea ne ajută să ne dezlipim mai ușor de părți din noi care nu ne mai folosesc și care împiedică lumina să pătrundă mai adânc în ființa noastră.
Calea și adevărul devin atunci Una, inseparabile, și abia atunci la orizont apare o viață, cu adevărat o viață în adevăratul sens al cuvântului viu. Rugăciunea și meditația nu mai înseamnă atunci doar niște metode, ci mai degrabă un fel de mod de viață, în care te desprinzi cu înțelegere de această lume în care ai trăit, fără a trăi cu adevărat și în care ai simțit, fără a fi sentimentele tale acolo, ci mai degrabă ceea ce ai aspirat din subconștientul colectiv atâta amar de vreme. Atunci înțelegi cel mai bine că trăiești în această lume, dar fără să îi mai aparții ei.
La această răscruce de drumuri dintre lumi se poate produce și o prăbușire rapidă, sau poate fi o cădere mai lentă din punct de vedere al trăirii psihice, emoționale, afective, și aici se pune problema găsirii unui îndrumător din această lume, sau din cea nevăzută. Cel care a întrezărit adevărul și calea se poate însingura de lumea pământeană, pe care acum o vede cu alți ochi, se poate delimita de ea și chiar o poate urî. Apar de multe ori stări de nefericire și un profund sentiment de inadaptare poate pune stăpânire pe viața unui astfel de om. Simptomele acestei treziri nu pot fi cercetate de vreo medicină a trupului, nici de una a minții. Nici măcar mijloacele psihologice moderne n-o pot face, căci acestea nu iau în calcul și trezirea conștiinței, inadecvarea spirituală sau sensibilitatea sufletească crescută, sau se pot folosi de ele în stabilirea unui diagnostic.
Inerent, se ivește critica, judecata și superioritatea sau inferioritatea față de valorile acestei lumi extrem de limitate în potențialul ei de exprimare extrasensibilă și spirituală. Șansa acestei ființe este doar găsirea în propriul suflet a unei motivații, al unui scop lăuntric, al unei iubiri și slujiri pe care inima o cere de la zămislirea ei. Jertfa, sacrificiul hristic înseamnă tocmai reîntoarcerea c-o altă privire, interioară de această dată, la această lume decăzută și degradată spiritual, cu un profund sentiment de compasiune și înțelegere față de convulsiile ei in fața morții. Lumea care nu-și vede sufletul ca pe un far călăuzitor este sortită morții inerente, căci numai moartea trupească, materială, poate da apoi avânt unei alte vieți, oferită ca șansă de izbăvire și vindecare.
Nimic nu se compară atunci cu acest sentiment de eliberare a rămășițelor egoului personal, odată cu această renunțare la principii și așteptări morale și spirituale. Sufletul nu caută dreptate și adevăr, ci iubire, iar acest sentiment nu poate fi trăit fără ca așteptările, convingerile, părerile și dreptățile individuale să nu își găsească un sfârșit în chiar lumea care le-a creat.
