Cintamani

Există surprize atât pentru creaționiști, cât și pentru evoluționiști. Adamul a fost creat aici pe Pământ, în imaginea creatorului său. Dar cine l-a creat pe Adam?

Stefan e un tânăr pe la 37 de ani, nămilos, cât un munte, abia poți să-l cuprinzi cu brațele. Memoria frontului îi revenea pe ecranul minții sub formă de imagini stroboscopice. Licăriri din vieți anterioare. Se trezea chiar pe timp de veghe, mirosind în jurul lui a pucioasă și sânge ars. Trăia prin ochii străbunicului său. Iată că ni s-au reîntâlnit karmele, de data asta în aceeași tabără, camarazi, el fiind neamț, eu român. Știam că nu e singurul om cu astfel de amintiri akashice. Ne-am luat în brațe cu lacrimi în ochi. Plângea cu hohot, un pic înăbușit, să nu-l dea de gol sensibilitatea. L-am liniștit, i-am spus că n-o să mai fie război, că de-aia ne-am întors, să prevenim greșelile trecutului. Acum înfruntăm un pericol comun, nevăzut. Un conflict nanometric, spiritual, pe calea undelor scalare. Stefan mă privea prin ochi, direct în suflet. După o tăcere de câteva secunde îmi spune: „Dacă inamicul nu e om?”   

După câteva luni mi-a oferit cadou o piatră neagră, de un întuneric absorbitor. Am simțit că nu e din lumea noastră. Este o piatră Cintamani, care în sanscrită înseamnă „bijuterie pentru îndeplinirea dorințelor”. Se spune că se formează în atmosfera Pământului din rămășițele meteoriților. Brusc, mi-am adus aminte de originile noastre stelare și de vechea întrebare mistuitoare: Cine suntem noi… și de ce suntem aici? Dacă nu știm cine suntem și de unde venim, de unde știm că trebuie să ajungem undeva? În ce direcție merge progresul? Așa că trudim din greu și visăm la zile mai bune. Ne închidem în coconul confortului, ne tragem draperiile pe ochi și încercăm să nu călcăm în afara zonei de conformitate. Unii apelează la bășcălie, crezând că astfel se vor detașa de durere. Muncim din greu doar să supraviețuim, cu impresia că poate vom primi un fel de recompensă la sfârșitul zilelor. Continuăm să procreăm ca și cum am fost programați s-o facem, conduși de propriul genom, de parcă ADN-ului nu-i pasă prea mult de noi, ci de propria sa desăvârșire. Ne rugăm pentru sănătate, pentru bogăție și pentru fericire. Unii visează la viață eternă iar alții se roagă pentru salvare, și indiferent cât de multe răspunsuri găsim, rămâne în continuare acea întrebare mistuitoare… Cine sunt eu și de ce sunt aici?      

Răspunsul la această întrebare ne va apropria de Dumnezeu mai mult decât ne putem imagina vreodată. Ceea ce poate părea o poveste horror, se poate adeveri ca fiind cea mai eliberatoare experiență din istoria umanității. Totuși trebuie să știți că există o diferență între Dumnezeu ca și sursă-creatoare-a-tot-ceea-ce-există, și dumnezei, ființe care au umblat de milenii pe acest Pământ, având multă putere, cunoaștere și tehnologie întru seducerea omului. Există surprize atât pentru creaționiști, cât și pentru evoluționiști. Adamul a fost creat aici pe Pământ, în imaginea creatorului său. Dar cine l-a creat pe Adam? Cine erau acești oameni avansați și de unde au apărut? De ce nu există urme fosilizate ale existenței lor? Poate că istoria nu se află doar în țărână, de aceea vă zic vouă, când aveți dileme, priviți spre cer. De ce trimitem drone în spațiu pline cu nimicuri umane, înregistrări video, fotografii sau simboluri ale existenței noastre? Dincolo de mintea umană, în ciuda sistemelor noastre de credință, există o speranță cum că s-ar putea să existe viață, undeva, în nemărginirea cosmosului. O vom uimi cu splendoarea noastră sau o vom dezamăgi prin indiferența noastră?

Supraviețuirea celui mai puternic a devenit un fel de clișeu în ceea ce privește evoluția umanității. Expresii precum „selecție naturală” au fost introduși în vocabular, totuși atunci când suntem puși față în față cu această selecție naturală, începem și dăm din colț în colț. Încercăm s-o evităm prin restrângerea libertăților, prin clonări, manipulări genetice și androginism artificial. Ne jucăm de-a zeii și precum copiii, îi imităm pe părinții noștri. Dar cine sunt acești părinți? Dacă suntem cununa evoluției, vârful lanțului trofic, de ce încă ne mai tremură „grisinele”? Ne credem buricul universului și totuși suntem răpuși de entități microscopice, invizibile sau îngroziți de faptul că cineva ar putea să fie foarte diferit de noi. Se spune că orice naș își are nașul sau întotdeauna există un pește mai mare. Mergând pe același raționament, dacă noi îi mâncam pe cei de sub noi, cine ne mănâncă pe noi?    

Totuși, în acest ocean de conformitate, se răzvrătește câte un zeu sau câte o zeiță. Neînfricați, gata să-și dea viața pentru adevăr, ca și cum se cred nemuritori. De unde atâta putere? Cine se cred ei?

A venit momentul adevărului. Suntem oare pregătiți?

Gânduri?

Lasă-ne o vorbă!
Cum te strigă?