Timp estimat de citire: 4 minute

Mentalitatea unora din lumea spirituală este aceeași cu a unui câine care fură halca de carne de pe masa stăpânului și speră că acesta să nu-și dea seama de furtișag.

Una dintre capcanele în care pică cei care abordează lumea spirituală este să considere că pot folosi spiritualitatea pentru a fugi de sine, că se pot lepăda de cine sunt acum în favoarea Sinelui înalt, în favoarea conexiunii cu Dumnezeu. Dar păcăleala este însăși credința că Dumnezeu este departe, că Sinele nostru înalt nu ne este disponibil, cu atât mai mult  în momentele delicate.

În Cheile Genelor, precum și în psihologia Jungiană, găsim conceptul de “umbră”. Umbra este aspectul pe care îl percepem ca fiind o frecvență joasă, aspect care cere a fi integrat pentru ca omul să se simtă complet. Omul care abordează spiritualitatea fără o fundație solidă, fără o împământare bună, va fugi de umbră precum știi tu cine de tămâie, încercând să prindă stările înalte, cât mai des, cât mai multe. Asta nu e oare lăcomie? Iar lăcomia este una dintre umbrele spectrului conștiinței. Prin urmare, în mod paradoxal, omul care fuge de umbră, ajunge fix în umbră.

Pentru mine, spiritualitatea reprezintă deschiderea treptată către tot ceea ce există, este o conexiune profundă cu mediul. Astfel, prin această conexiune profundă se ating stări non-duale cunoscute sub denumirea de Siddhi-uri în Cheile Genelor și în cultura yoghină. E ca și cum ne-am deschide față de potențialul pe care îl avem în acest corp și cu ajutorul acestui corp să atingem stările pe care spiritualitatea ni le promite.

Mulți oameni nu înțeleg că stările înalte, stările non-duale, chiar și iubirea, necesită un corp cu un mecanism alchimic bine pus la punct. Chiar și stările creative, constructive, cele prezentate în harta conștiinței a lui David R. Hawkins (curajul, neutralitatea, disponibilitatea, acceptarea, înțelegerea), în absența unui mecanism alchimic bine pus la punct, cel mult vor fi mimate pentru a obține imagine, validare, profitabilitate.

Dacă te întrebi cum ajungem să ne cultivăm mecanismul alchimic intern, este simplu: împământarea. Unul dintre cele mai importante roluri ale părintelui dar în același timp și al adultului este să susțină dezvoltarea armonioasă a copiilor. Modul în care copiii sunt primiți în această lume, modul în care sunt învățați să se adapteze, va duce ulterior la o dezvoltare armonioasă a copilului, ori la una haotică. Împământarea este modalitatea prin care copilul învață să se descurce în acord cu viața, cu natura, cu ecosistemul. Împământarea presupune abilitatea omului de a se deschide față de viață și astfel a fi în comuniune cu viața, a exista un dialog. Copilul are nevoie de exemple vii de adulți împământați, nu doar de adulți care să le spună ce trebuie să facă, mergând pe celebra zicală: “fă ce zice popa, nu ce face popa”.

Ce face omul modern care a avut parte de o dezvoltare haotică? Monologhează cu viața, ordonându-i ce ar dori el să se întâmple ca să nu sufere. Viața devine un fel de duh din lampă, menit să ne îndeplinească tot ceea ce este necesar astfel încât să nu ne mai simțim copleșiți precum atunci când eram mici și neîmpământați. Iar fuga de suferință devine motorul căutătorului spiritual care nu are o fundație solidă.

De aici pornim cam toți, poate cu mici excepții, cei din societatea așa-zis modernă. Până omul nu învață să dialogheze cu viața, să fie parte a vieții, să fie precum un cavaler Jedi din Star Wars, simțindu-se în siguranță oriunde pentru că Forța e cu acesta, spiritualitatea va fi încă o dezamăgire, o încercare eșuată. Motivul este că nu putem fugi de viață, nu putem fugi de ceea ce este în noi, de umbrele noastre.

Spiritualitatea presupune a sta cu tine exact așa cum ești, în acceptare, în înțelegere, cultivând iubirea și celelalte câmpuri înalte. Omul neîmpământat se păcălește că își poate ascunde rănile, traumele, condiționările de viață, că poate Dumnezeu este în vacanță. Da, mentalitatea unora din lumea spirituală este aceeași cu a unui câine care fură halca de carne de pe masa stăpânului și speră că acesta să nu-și dea seama de furtișag.

Acesta este unul dintre motivele pentru care relațiile acestor oameni sunt deseori complicate, aș putea spune chiar dogmatice, sunt bazate pe căutarea doar a stărilor pe care le consideră frumoase, pe celelalte catalogându-le ca fiind urâte. Am putea face o paralelă cu scârbirea pe care o simte un snob de la oraș față de mâinile murdare de pământ ale unui țăran, fără să realizeze că acele mâini murdare îl hrănesc.

Împământarea presupune a nu discrimina între stări, a nu judeca viața, ci pur și simplu a o trăi cu resursele pe care le avem la dispoziție. Asta nu înseamnă că totul va fi roz, provocări pot apărea, iar unele dintre ele pot fi copleșitoare. Însă când realizăm că maxim din ce putem face este doar să fim se așterne liniștea în ființa noastră, stare care ne susține împământarea. Împământarea ne ajută ca aici pe Pământ să putem trăi tot Universul, Pământul devenind punctul fix prin care experimentăm totalitatea și nimicul în același timp, locul unde evoluăm dar și involuăm înspre nucleu, către sursă.

Spiritualitatea are nevoie de o fundație solidă, are nevoie de oameni capabili să se deschidă și deschiderea nu poate fi forțată. De aceea unui om îi poate lua ani de zile ca să învețe să se deschidă măcar la un nivel minimal față de viață, însă, apoi omul va realiza cât de important a fost că și-a acordat acei ani în loc să caute în continuare soluții minune, panacee care să-i rezolve instant provocările. Chiar dacă ar exista acele soluții, fără abilitatea omului de a se deschide, fără a fi în dialog cu viața, provocările vor avea tendința să revină ulterior.

Pare mult mai ușor să respectăm dogmatic niște reguli, fără a le simți în interior, pare mult mai ușor să urmăm trendul spiritualității din zilele noastre, însă mult mai ușor este să ne cunoaștem mai bine pe noi înșine, abilitățile noastre, moștenirea noastră genetică, propria umanitate și de acolo să descoperim ce putem face cu acestea. Răspunsul a fost, este și va fi în interior, acolo găsim, cel mai probabil, legătura cu sufletul nostru și astfel suferința emoțională devenind neinteresantă pentru că nu o mai căutăm fugind de ea. Frumos paradox, nu?

Articolul precedentTransformările ADN – Nu vei mai fi la fel nici dacă vrei
Articolul următorKarma și arborele genealogic
Trainer din 2008 și formator de traineri, specializat în descoperirea abilităților native a oamenilor și adaptarea lor la situațiile de zi cu zi. Practicant al decondiționării mentale și emoționale.
0 0 voturile
Recenzie Articol
Abonează-te
Informează-mă despre
guest

0 Comentarii
Feedback-uri în linie
Vezi toate comentariile