Suntem urmaşii marţienilor? – II
© CC0 / Sonda Curiosity (Curiosul) pe Marte / NASA / JPL-Caltech / Olivier de Goursac
Timp estimat de citire: 4 minute

Suntem cumva urmaşii prin timp ai unor marţieni refugiaţi aici pe Pământ, în încercarea de a o lua de la capăt şi de a scăpa de un inamic foarte periculos?

În actuala epocă modernă miturile ancestrale au căpătat noi conotaţii datorită industriei cinematografice, unde sunt folosite din plin efectele speciale îndeosebi în filmele SF.

Dacă în urmă cu doar câteva decenii unele mituri antice erau cap de afiş ca subiecte fierbinţi în multe publicaţii şi cărţi, astăzi acestea au forme tot mai variate şi mai sofisticate pe măsură ce înţelegem modelele arhetipale ale acestor mituri. Ele corespund fără îndoială unor evenimente şi realităţi petrecute cândva în vremuri foarte îndepărtate, precum sunt consemnate de exemplu în unele cronici galactice, după cum au relatat mulţi mediumi în cursul anilor 90.

Să ne amintim de teribilul anunţ făcut de către celebrul actor Orson Wells în 30 octombrie 1938, când în timpul difuzării sub formă de scenariu radiofonic a cărţii „Războiul lumilor” a lui H.G. Wells, actorul spunea „Vin marţienii!”, întreaga populaţie a Statelor Unite a intrat în panică, după ce se spusese că Pământul este atacat de către marţieni.

Dar dincolo de dramatizarea radiofonică a operei lui H.G. Wells în anii 70-80, astrofizicienii au fost foarte preocupaţi de descoperirile bizare de pe suprafaţa planetei roşii. Amintim din nou de acele piramide şi de chipul marţian din zona Cydonia de pe Marte, pe care cercetătorii, oricât le-ar ignora, nu le pot explica formele geometrice precise, decât ca fiind făurite de fiinţe inteligente.

Mai mult de atât, există câteva calcule simple pe care dacă le aplicăm, vor duce prin analogie cu constelaţii anume, la similitudini ca şi coordonate spaţiale cu Pleiadele şi Orion. Deci vorbim despre un cumul de informaţii care se referă la o istorie mai mult decât străveche, ce are legătură cu războaie galactice purtate cu sute de mii de ani în urmă în zona noastră de galaxie şi chiar în interiorul sistemului solar.

Spuneam în numărul anterior al revistei că marele canion de pe Marte, numit Valles Marineris, este în realitate rezultatul unui cataclism planetar care se pare că a pus capăt civilizaţiei marţiene care a existat cândva.

Un experiment ştiinţific derulat în laborator, pentru a desluşi cauzele catastrofei marţiene, a încercat să reproducă efectul la scară miniaturală a descărcării unui fascicul de energie de o intensitate foarte mare. Şi o asemenea ipoteză prinde tot mai mult contur cu cât pe Pământ – Marele Canion din Arizona care are 800 de kilometri lungime şi 1 kilometru adâncime – asemenea canioane în mod normal dacă au mărimi mici reprezintă rodul eroziunii naturii datorită apei, căldurii, frigului şi vântului.

Valles Marineris de pe Marte e mult prea mare şi prea adânc pentru a fi rodul eroziunii factorilor climatici, dacă pe planeta roşie nu există apă.

Dimensiunile sale sunt 4000 de kilometri lungime, 250 de kilometri lăţime şi 7 kilometri adâncime.

Reîntorcându-ne la ipoteza descărcării unei imense cantităţi de energie la suprafaţa planetei roşii, o asemenea posibilitate se poate manifesta doar în cazul folosirii unui fel de armă cosmică de mari dimensiuni, al cărui fascicul a determinat apariţia unui astfel de canion.

Experimentul de care spuneam, realizat la scară redusă de către specialişti, şi numit Proiectul Tunetul, a pus în evidenţă faptul că diferite bucăţi de materiale, de la rocă până la metale cu diferite densităţi, fiind supuse unui voltaj de o anumită intensitate cu un arc voltaic, prezintă acelaşi tipar de lovire, ca să zicem aşa, de către energia degajată. Altfel spus, acest tipar al descărcării arcului voltaic produce un fel de canal pe lungime, cu diferite striaţii secundare laterale. Un asemenea tipar se poate vedea şi la persoanele care sunt lovite de fulger de exemplu. Ori aşa cum au obţinut specialiştii rezultatele, tiparul din laborator la scară redusă are aceeaşi formă cu canionul Valles Marineris, acesta având însă de mii de ori mărimea celui din laborator.

Profesorul Joseph Dwyer – doctor în fizică şi ştiinţe spaţiale, de la Institutul de Tehnologie din Florida susţine că:

“Problema este că, după decenii şi decenii de măsurători realizate asupra tipurilor de  furtuni, nimeni nu a putut să găsească un câmp electric atât de mare care să cauzeze astfel de formaţiuni imense”, evident referirea sa fiind la Valles Marineris.

Un alt cercetător, Doctorul Martin Uman directorul Centrului Internaţional pentru Testarea şi Cercetarea Luminii din Camp Blanding, Florida, afirmă la rândul său că o furtună de mare intensitate poate avea forţa unei bombe atomice, din punct de vedere al potenţialului distructiv.

Totuşi, toate cercetările întreprinse au dus foarte clar la concluzia că nici o furtună de pe Pământ, oricât de mare ar fi magnitudinea ei, nu poate produce descărcări de energie electrică luminoasă într-atât de mare încât să ducă la dislocarea scoarţei aşa cum e în cazul canionului Valles Marineris de pe Marte. Deci acolo este clar că s-a petrecut o catastrofă planetară dirijată în mod raţional şi inteligent de către cineva.

Ne putem imagina că o armă de mari dimensiuni, asemănătoare cu Steaua Morţii din filmul SF „Războiul Stelelor” (pentru cine a văzut seria acestor filme), a descărcat către suprafaţa planetei Marte un fascicol distrugător care ar fi pus capăt civilizaţiei marţiene.

Numeroasele referiri ale multor triburi, din diferite zone ale lumii, precum şi conţinutul Mahabharatei care relatează despre războiul dintre zei şi demoni, legendele balcanice ale zeilor Olimpului şi altele din Africa şi cele două Americi, în toate se aminteşte despre asemenea conflicte în spaţiu.

Atunci putem să ne punem următoarele întrebări: dacă cercetătorii au descoperit că după mai multe luni în spaţiul cosmic ritmul circadian al astronauţilor era de 24 de ore şi 29 de minute cât e ziua marţiană (cea terestră fiind de 23 de ore şi 56 de minute), dacă în genomul uman există 223 de gene necunoscute care nu corespund niciunei specii de pe Pământ, dacă miturile ancestrale vorbesc printre altele de războaie în ceruri, atunci noi ca civilizaţie actuală modernă, suntem cumva urmaşii prin timp ai unor marţieni refugiaţi aici pe Pământ, în încercarea de a o lua de la capăt şi de a scăpa de un inamic foarte periculos? Tot ce se poate atâta vreme cât tot mai multe aspecte în urma cercetărilor de tot felul aduc la lumină răspunsuri care şochează pur şi simplu, trecând dincolo de limita obişnuitului cotidian terestru şi dincolo de istoria pe care o ştim oficial.

Suntem urmaşii unei civilizaţii extrem de avansate care la un moment dat s-a confruntat cu un invadator nemilos – reptilienii, aceştia apărând pe multe desene şi reprezentări din străvechime.

Ce urmăresc aceste fiinţe? Aflăm în numărul următor…

Următorul episod<< Suntem urmaşii marţienilor? – ISuntem urmaşii marţienilor? – III >>
SURSĂWikipedia
Articolul precedentMarte – Misterele Unei Civilizaţii Dispărute – II
Articolul următorAtlantida, de la mărire la decădere – V
Scriitor şi pasionat de neconvenţional, îşi păstrază anonimatul în continuare folosind o atitudine efervescentă pentru a pune în mişcare energia exploratoare a minţii umane, imprimând astfel în subtil nevoia de a găsi răspunsuri existenţiale.
0 0 voturile
Recenzie Articol
Abonează-te
Informează-mă despre
guest
3 Comentarii
Cel mai vechi
Cel mai nou Cel mai votat
Feedback-uri în linie
Vezi toate comentariile
john4free
john4free
4 luni în urmă

Nu mai provenim din maimute??? intreb si eu.

Costi Florea Podaru
Costi Florea Podaru
4 luni în urmă
Răspunde  john4free

Numai dta…:)))

Costi Florea Podaru
Costi Florea Podaru
4 luni în urmă

Să nu fim Răi…
Si Maimuța…e…Om…:)))
Privind în jur, vedem…exemple…