Transferul
© Pixabay

Dau să privesc discret pe fereastră. Parchează două maşini de culoare neagră cu geamuri fumurii din care se dau jos doi bărbaţi îmbrăcaţi în costume negre de ziceai că sunt agenţii din Matrix. “Doamne ce mai clişeu”, îmi zic din nou în sinea mea.

E 1 noaptea şi eu nu pot să dorm. Aşa păţesc când mă duc la antrenament târziu. Pe lângă asta, se mai aud şi nişte zgomote ciudate de la vecinii de alături. Îl ştiu pe propietar, închiriează în general pentru turiştii sezonieri. O fi nişte schiori întârziaţi, cine ştie. Din camera lor se auzeau un fel de bătăi ritmice, asemănătoare unor plesnituri ca şi cum erau aplicate direct pe piele. Hmm, sună asemănător cu… şi fără să vreau, mi-a fugit gândul la un articol detaliat pe care l-am publicat recent în revista COSMOS. O tehnică nouă destul de avansată pentru activarea timusului. Eeh, sunt multe tehnici pe lumea asta şi în plus cine ştie ce făceau oamenii ăia acolo. Nu e treaba mea, încerc din nou să adorm.

Închid ochii, îmi las mintea liberă şi mă las uşor purtat către lumea visatului. Eram undeva între starea de veghe şi somn, aproape că nu mai făceam diferenţa. Când, deodată, sună la uşă. „Bă eşti nebun, cine o fi la ora asta!?”, exclamă Gix sărdind din pat ca arsă şi gata de orice. Eu am o sonerie care scoală şi morţii. Mă dau jos din pat şi pun repede ceva pe mine. Alarmat cum eram, îmi iau inima în dinţi şi mă duc la uşă. Nu-mi plac musafirii nepoftiţi da’ mă gândeam că s-o fi întâmplat ceva nasol, arde undeva, cine ştie! Mă duc la uşă, eu n-am vizor, aşa că folosesc undele acustice şi întreb clar şi răspicat să nu creadă că e casa goală:

“Cine e!?”      
“Iertaţi-ne, suntem vecinii de lângă, avem o problemă, am rămas blocaţi pe dinafară.”      

Într-adevăr, se făcuse linişte în camera alăturată. Dau să deschid uşa, mai mult să-mi exprim nemulţumirea dar totuşi dispus să ajut. În general dacă ai probleme cu o casă care nu-ţi aparţine, suni proprietarul. Dacă nu, administratorul. Dar lumea în general e confuză şi de ruşine ia tot felul de decizii anapoda. Deschid uşa. În faţa mea se afla o femeie undeva pe la 50 de ani cu trăsături frumoase. Era îmbrăcată în negru, cu părul negru şi machiată discret, tot cu negru. În spatele ei un tânăr zvelt, înalt şi simpatic, cu un palton lung tot de culoare neagră. Ambii erau îmbrăcaţi destul de elegant, iar în jur predomina un miros uşor sintetic, destul de greu de identificat.

“Ăştia nu vin de la ski, e clar”, mi-am zis în sinea mea.       
“Bună noapte doamnă”, răspund eu ironic, “credeam că s-a întâmplat ceva grav”, continui eu şi mai ironic.    
“Ne iertaţi pentru această intervenţie brutală, a intervenit ceva urgent şi trebuie să plecăm, iar fiul meu în timp ce ducea bagajele la maşină, a omis un lucru aparent esenţial, cheile şi modul în care se închide uşa…”
“Doamnă, mă bucur de cunoştinţă, ce pot eu să fac pentru dumneavoastră este să vă îndrum la administratorul clădirii. E o doamnă foarte de treabă, la ultimul etaj, apartamentul 22. Poate aveţi noroc şi nu doarme nici dânsa.”

Mi se părea un pic dubioasă doamna în negru. Mă scanase din priviri de sus până jos chiar de la primul contact, iar apoi începuse să privească în casă, peste umărul meu. N-avea cine ştie ce vizibilitate dar de unde atâta curiozitate? Am încercat s-o “citesc” intuitiv să văd ce hram poartă. Avea o energie foarte camaleonică, greu de etichetat. Tânărul părea normal, dar ea, ea era cu totul specială şi nu neapărat într-un sens pozitiv. Deşi părea destul de umilă în acelaşi timp avea şi o privire foarte iscoditoare. Îmi mulţumeşte cu o plecăciune uşoară în faţă, un gest foarte elegant în ziua de azi, după care se scuză şi îmi mulţumeşte înc-o dată ridicând uşor privirea din pământ către ochii mei. “Doamne ajută-ne, sănătate şi numai bine!”, închei eu discuţia şi închid uşa fericit că a fost doar atât.

– Ce-a fost asta? – mă întreabă Gix.
– Nu ştiu, dar dubioşi oamenii… – am răspuns.       

Era deja ora unu şi un sfert. Se auzeau paşi pe holul clădirii, semn că s-au pus în mişcare. Privesc pe fereastră, o lună pe cer de ziceai că-i soare. Îmi sărise şi mama somnului. Aprind luminile să merg la baie şi hop îmi fuge privirea către pachetul de tarot. Mă apropii de cărţi şi ce să vezi, arătau preschimbate! Wow! Iau cărţile în mână şi încep să le verific pe fiecare în parte. Se preschimbaseră toate în culori negru cu cenuşiu iar personajele din cărţi se transformaseră în nişte feţe hidoase, demonice, asemănătoare garguilor de pe catedralele gotice. Duduia o ardea cu magie neagră. Până acum nimic neobişnuit, oamenii fac ritualuri cu magie neagră de când lumea, dar de ce eu?

Colac peste pupăză, Gix începuse să se uite ciudat la mine:

– Mă tu eşti bine? – mă întrebă ea.
– Da, de ce? – răspund mirat. 
– Nu ştiu, dar parcă nu mai eşti… tu… – remarcă Gix.  
– Adică…
– Ia vino încoace la oglindă…

Începusem să mă… transform… Trăsăturile feţei mi se schimbau văzând cu ochii. “Hmm. Ăştia au vrut altceva de la noi“, îmi şoptesc eu semi panicat. Rămăsesem amândoi fără cuvinte. Mă treceau o mulţime de stări. Nu mai experimentasem aşa ceva până acum, era un fel de frică combinată cu entuziasm. De ce, nu ştiu? Poate pentru că la interior nu percepeam nimic anormal, doar că privit din afară părea ceva de-a dreptul înspăimântător. Mă transfiguram văzând cu ochii, dar nu numai la faţă, ci cu întreg corpul. Mi se schimbase fizionomia feţei iar corpul îşi schimba structura cu totul. Forma corpului era alta, crescusem în înălţime cu peste zece centimetri dar pierdeam din greutate, devenisem mai slăbuţ. Arătam cu totul altfel. Mă uit atent în oglindă şi brusc îmi pică fisa. Arătam ca tânărul de adineaori din spatele faimoasei doamne.
     
– El e!! – zic eu izbucnind deodată.       
– Care el?? – întreabă Gix.
– Băiatu’ cu doamna! – am continuat eu exaltat.  
– Care băiat? – întreabă Gix parcă nedumerită.     
– Ăştia care au sunat. Era o doamnă şi un bărbat mai tânăr…
– Vrei să spui că te transformi… în… cineva!? Şi tu… şi corpul tău…?

Nu-mi dădeam seama exact ce se petrece. Mă oprisem un pic din orice activitate mentală să pot să mă auto-analizez. Conştiinţa nu părea alterată, dar cu toate astea înfăţişarea mea fizică era cu totul alta. Începusem să fiu atent la noul meu corp. Era într-adevăr o uşoară senzaţie de reacomodare dar e posibil să fi fost pe fond psihologic. Îmi percepeam corpul destul de integrat, nu duceam lipsă de vitalitate şi îl simţeam revigorat. Era un corp mult mai tânăr ca al meu, dar nu era foarte capabil din punct de vedere energetic. Nu se lucrase suficient la nivel fizic, cu toate astea simţeam foarte mult potenţial de dezvoltare. Structura osoasă era ectomorfă puţin spre mesomorf, dar fără masă musculară suficientă. Mă dezobişnuisem să mă simt aşa. Cu toate că impactul psihologic a fost mare, frica începuse să se diminueze doarece ştiam că la urma urmei, e doar un vehicul. Dar cu ce era mai special corpul meu fizic?

– Să ştii că n-arăţi chiar aşa rău, zise Gix de colo.
– Hai mă îţi arde de mişto… – i-am replicat uşor sarcastic.  
– Haha, ce vrei, trebuie să mă obişnuiesc deja cu noul look, nu?
– Râzi tu, dar nu se ştie ce fel de tehnologie au folosit, zic eu uşor îngrijorat.

ADN-ul e un program genetic şi poate fi influenţat inclusiv de la distanţă prin intermediul undelor scalare.
– Nu ţi se pare cam ciudată sincronicitatea? – comentă Gix gânditoare.
– La ce te referi? – întreb eu curios.       
– Păi ia să facem o retrospectivă. Nici bine n-ai publicat tehnica aia a ta măreaţă şi deja ai atras atenţia cui nu trebuie.

Gix se enervase un pic, şi pe bună dreptate. 
– Ştii foarte bine că nu merită să le dai nimic, lumea nu e încă pregătită, zise ea.   
– Eee, haide, doar ştii c-am depăşit masa critică şi în plus, avem o misiune de dus la capăt, am răspuns conciliator.  
– Şi cum o mai duci acum la capăt? Hmm?  

Avea dreptate. În mod normal transferul ar fi fost doar pe primele două catene. Eram conştient în sinea mea că dacă partea fizică nu fuzionează corespunzător cu restul corpurilor subtile se pot naşte tot felul de anomalii în ADN. Părăsirea planului fizic m-ar fi costat misiunea. Era groasă treaba.
 
– Să presupunem că rămâi în corpul ăsta. Cam cât îţi ia să ajungi din nou la un nivel optim? – continuă Gix. 
– Cam 10 ani… , am răspuns evaluând chestiunea.       
– Păi nu e clar? Cineva ţi-a furat corpul. Pentru ca tehnica să fie eficientă e nevoie de un anumit nivel, de ce să te mai oboseşti când ai totul la botu’ calului. Se ştie deja cât de greu e să construieşti masă musculară în mod natural.     
– E o variantă dar nu ştiu de să zic, am răspuns eu meditativ. Nu e suficient fără un nivel de conştiinţă adecvat. E ca şi cum primeşti un instrument de evoluţie dar fără manual de utilizare.
– Ştii tu ce nivel de conştiinţă are cel care ţi-a furat corpul? – mă întrebă Gix.        
– Bănuiesc că nu e foarte mare dacă se pretează la hoţie? – am răspuns.      
– Cine ştie cine e în spate la toată nebunia asta…, completă Gix observaţia ei.      
– Atunci ne rămâne un singur lucru de făcut – am spus eu cu hotărâre în voce.
– SĂ MERGEM SĂ AFLĂM! Concluzionăm noi amândoi la unison.

Se făcuse ora două noaptea. Nici bine nu ne dezemeticisem din haosul ăsta că se aud nişte maşini venind în parcarea din faţa locuinţei noastre. “Cine naiba o mai fi la ora asta!” zic în sinea mea. Dau să privesc discret pe fereastră. Parchează două maşini de culoare neagră cu geamuri fumurii din care se dau jos doi bărbaţi îmbrăcaţi în costume negre de ziceai că sunt agenţii din Matrix. “Doamne ce mai clişeu”, îmi zic din nou în sinea mea. Mă uit repede către Gix, ea deja se pregătea. La câte se întâmplaseră în noaptea asta semnalul era evident. Trebuia să ne tirăm. Nu e mare brânză, stau la etajul unu, în două secunde suntem jos. Mă duc repede către cărţile de tarot să vedem ce e de făcut dar îmi piere repede elanul. Cărţile fusese compromise prin magie neagră. De-abia acum înţelesesem motivul real. Pun urechea la uşa de la intrare. Deja băieţii intraseră în clădire, se pregăteau să urce. Gix era gata cu rucsacul în spate. Dau să mă încalţ repede s-o tulim pe balcon. Băieţii bat la uşă. Eu tot căutam o pereche potrivită de încălţăminte. Nu-mi covenea nimic. Cum să te împotmoleşti la aşa ceva? Unii erau prea grei în picioare, alţii prea rigizi, alţii mă strângeau. Îmi bătea necazul la uşă şi eu făceam nazuri cu ce să mă încalţ. Aveam nevoie de ceva ca lumea în picioare că doar nu plecam la plimbare.

Deja începusem să mă enervez. Închid ochii să mă calmez, apoi îi deschid la loc. Mă trezesc instant în pat, cu pulsul mărit şi cu ceva adrenalină la bord. Linişte în jurul meu, Gix dormea lemn, Miţi pisica noastră torcea pe canapea. Mă uit repede la mâinile mele. Sunt… Eu… Realizez că totul fusese un vis…    

În acel moment mi-am dat seama de mesaj.

Am nevoie de-o pereche bună de încălţăminte.

Gânduri?

Lasă-ne o vorbă!
Cum te strigă?