Hristos nu este doar un personaj, ci o formă de conștiință eliberatoare, vindecătoare, care se poate manifesta în fiecare dintre noi.
Fiecare ființă care se naște în prezent pe Pământ este un mic Hristos, cu potențialul de a aduce iertare, iubire și compasiune acolo unde acestea se află în deficit, în dezechilibru.
Cu cât este un spirit mai înalt, mai evoluat, cu atât acesta va putea „aspira” mai multă energie cu frecvență scăzută, rezultată din moștenirea familiei, societății, întregului Pământ. Locul în care este trimis un astfel de spirit nu este deloc întâmplător, ci potrivit naturii lucrării sale.
Cei care au primit misiuni înalte pot înțelege altfel mesajul suferinței, bolilor, încercărilor decât majoritatea semenilor. În loc să lupte, să se împotrivească sau să se lase dominați de ceea ce apare în viețile lor, aceștia înțeleg că natura și germenii suferinței stau de fapt într-o stare latentă de neiubire și destructurare la nivel sufletesc, cauzată de tot felul de neiertări, nemulțumiri și judecăți prezente în subconștientul colectiv.
Întreg Pământul este de fapt un singur corp al durerii, care este vindecat și purificat doar prin felul în care gândim, simțim și ne comportăm față de el și față de tot ce este viu și respiră la suprafața lui.
De aceea, marile spirite care au venit pe Pământ au întâmpinat suferința și vicisitudinile inerente cu pace în suflete și zâmbetul pe buze. Uneori, ne mirăm cum o ființă ca sfântul Paisie a mulțumit pentru că la sfârșitul vieții a primit o formă de cancer, considerând-o apogeul misiunii sale hristice. Suferința nu era propriu-zis a sa, ci a celor mulți, de la care a aspirat-o cu blândețe și iubire infinită. Acești curățători ai karmei colective și-au acceptat cu smerenie și recunoștință misiunea primită, chiar dacă de cele mai multe ori ei au fost condamnați și osândiți chiar de lumea în mijlocul căreia și-au trăit viețile.
Hristos nu este așadar doar un personaj, ci o formă de conștiință eliberatoare, vindecătoare, care se poate manifesta în fiecare dintre noi. Sigur, nu avem aceleași măsuri ale lucrării noastre de eliberare și de vindecare, dar cu toții jucăm un rol în acest proces, care duce spre o reînnoire a noastră ca ființe divine.
De aceea, este important să ne schimbăm percepția asupra suferinței și încercărilor și să le privim dintr-o altă perspectivă. Lupta și scoaterea lor în exterior nu reprezintă o soluție, asa cum ne îndeamnă să credem medicina actuală și, în general, opinia publică. Rezultatul acestei perspective este doar o înmulțire a bolilor și căutarea unor noi soluții, considerate mai eficiente decât cele precedente.
Bolile cronice nu pot fi tratate doar la suprafața corpului fizic, ele își au rădăcinile într-un strat mai profund, legat de emoțiile negative și rănile sufletești moștenite din subconștientul colectiv, care sugrumă și înlănțuie corpurile noastre asemenea unei caracatițe uriașe. Tentaculele le reprezintă obișnuința de a trăi în zona umbrelor noastre, repetând la nesfârșit aceleași automatisme și programe prin care am fost obișnuiți să trăim și să privim astfel ceea ce numim viața.
Când privim lucrurile din această perspectivă putem trece prima dată într-o fază a observării emoțiilor și gândurilor noastre. Ceea ce numim „al nostru” poate fi la fel de bine o emoție și o amintire a unei suferințe a unui frate, părinte, bunic sau străbunic, care se manifestă în noi și caută în ființa noastră un loc și un potențial de transmutare, de eliberare. Fricile și îngrijorările care își fac simțite prezența ca din senin pot fi preluate de la cei cu care tocmai ne-am interesectat pe stradă, în magazine sau mijloace de transport.
Odată ce nu ne mai privim trăirile și sentimentele ca fiind doar ale noastre, ci ale mediului în care trăim, ne vom situa pe o altă poziție.
Dacă avem deja o boală, sau o suferință de orice fel, putem să ne oprim în a ne învinovăți și osândi, sau putem să încetăm să ne mai plângem de milă sau să considerăm că ceva incorect, injust, ni s-a întâmplat și că tot universul a complotat pentru ca noi să suferim și să fim în durere.
Poate fi vorba de acea suferință izbăvitoare, care ne va face să vedem viața cu alți ochi, cu o privire care răzbate de undeva de la nivelul inimii și trăirii noastre lăuntrice.
Boala nu poate fi niciodată înțeleasă și vindecată de la nivelul minții, ci de la cel al inimii. Să ne amintim de cuvintele lui Hristos, adresate celui deja tămăduit: „credința ta te-a vindecat”. Pentru ca vindecarea să se producă, este nevoie de credință, cu tot ce include ea: acceptare, înțelegere, iertare, compasiune, încredere, speranță, smerenie, blândețe. Atunci când cultivăm astfel de stări în interiorul nostru vom crește nivelul de vibrație nu numai la nivelul corpurilor noastre, ci și în cel al spațiului infinit.
Există undeva o bază de date a întregului Univers, în care sunt înregistrate memoriile emoțiilor, sentimentelor, viziunilor, faptelor noastre. Unii numesc această dimensiune invizibilă câmp akashic, dar indiferent de titulatură, ea își pune amprenta asupra potențialului nostru de a ne vindeca sau nu, de a aduce vindecare altora sau de a-i cufunda în și mai multă suferință și durere.
Cu toții păstrăm rezonanța acestei memorii a ceea ce suntem cu adevărat. Cu cât sentimentele, gândurile și faptele noastre produc o energie cu vibrație mai înaltă, cu atât vom fi mai mult sustinuți de o energie cosmică cu o vibrație asemănătoare. Când spun acest lucru mă gândesc la o creștere organică, autentică, ca urmare a unei căi oneste parcurse, și nu una a scurtăturilor înșelătoare și iluzorii.
Pentru ca acest lucru să se întâmple, este important să înțelegem că vibrație înaltă nu înseamnă a căuta doar acele stări, întâmplări, oameni prin care credem că ne putem apropia de acest sentiment. Aceasta poate fi o viziune păcălitoare și falsă. Ceea ce ne apare în viață în fiecare moment al unei zile este realitatea care ne oferă prilejul de a transforma vibrația unei energii. Omul care ne apare în față este cel mai bun prilej de învățare, partenerul pe care îl avem este cel mai potrivit mijloc de a ajunge la ceea ce avem de vindecat în interiorul nostru. Experiența de viață cu care ne confruntăm este cea mai potrivită pentru a înțelege ceea ce avem de făcut. Natura bolii pe care o avem ne poate descifra tainele rănilor noastre cele mai ascunse.
Important este să nu fugim de stările și emoțiile dureroase și să nu le catalogăm drept negative, ci să le observăm și să le facem loc în noi cu blândețe și acceptare, până ce vibrația lor se va ridica pe măsura vibrației iubirii noastre. Compasiunea nu poate crește decât prin transmutarea suferinței într-o altă formă de manifestare și cu o altă direcție și perspectivă.
Undeva, șirul suferințelor arborelui genealogic se oprește într-o inimă suficient de puternică a unui fiu al lui care o acceptă și o îmbrățișează, eliberând-o astfel într-o altă formă de a se manifesta. Atunci ne putem numi cu adevărat Fii ai Luminii.
Ura, frica, vinovăția, rușinea, indiferența, minciuna sunt forme de energie care se pot transforma doar prin blândețea, compasiunea și iubirea prin care suntem capabili să le privim. La început, le observăm în noi înșine, apoi în exterior, spre ceilalți. Niciodată nu le vom transforma prin altceva decât prin acceptare, iertare, iubire și credința infinită că ceea ce facem noi, ca simpli indivizi, servește celorlalți și lumii din care facem parte cu toții.
