Vortexuri, Spirale şi Meandre Cosmice
A se observa forma Vortexului Toroidal peste tot în univers. Într-un măr, într-un copac, în câmpul magnetic al Pământului, în formă de fruct, în bancuri de pești, în dipoli magnetici, în atomi, chiar și ochiul tău este în formă de torus și tot așa...

Fotonii corelaţi rezultaţi din acelaşi atom comunică între ei „telepatic” cu viteză superluminică.

Cu ajutorul ochilor fizici omul accesează o foarte îngustă fantă din spectrul radiaţiilor electromagnetice, cuprinsă între frecvenţele 4∙1014Hz şi 8∙1014Hz, respectiv 7,8∙10-7m şi 3,8∙10-7m lungimi de undă.

Drept urmare, lumina este percepută ca fiind albă cu posibilitatea divizării în cele 7 culori, iar întunericul ca fiind negru.

Dincolo de acest minuscul segment al radiaţiilor electromagnetice cunoscute, s-a descoperit, cu ajutorul tehnologiei, că unele radiaţii din univers sunt în realitate mai intense şi mai luminoase decât le percepem, ceea ce i-a determinat pe oamenii de ştiinţă să revină asupra teoriei privind formarea universului, întrucât nu se înţelege cauza şi tipul de radiaţie ce a determinat această explozie uriaşă – Big Bang.

Deci, sursa energiei responsabile de expansiunea întregului Univers este de origine necunoscută, iar materia “neagră” şi găurile negre nu sunt negre, ci luminoase, asemeni unor mici sori, datorită emisiei de radiaţie luminică cu lungimi de undă imperceptibile ochiului fizic.

Drept urmare, Nikodem Poplawski de la Universitatea New Haven, Marea Britanie, lansează următoarea ipoteză: universul nostru s-a născut dintr-un univers-gaură neagră şi totodată, la rândul său, universul nostru se află tot într-o gaură neagră.

Teoria lui Poplawski se bazează pe ideea faptului că înainte de Big Bang a existat ceva, probabil un fel de „sămânţă”, care s-a format în interiorul unei găuri negre. Această minusculă „sămânţă” a avut suficientă energie şi inteligenţă ca să dea naştere întregului univers pe care îl cunoaştem noi.

Teoria porneşte de la mecanica cuantică: cu ajutorul gravitaţiei cuantice se poate descrie comportamentul undelor şi particulelor în interiorul găurilor negre. Acestea posedă o forţă centrifugă interioară care le pune în mişcare, cunoscută şi sub denumirea de “spin”, “răsucire”, ”torsiune” sau “mişcare spiralată”.

Mecanismul de torsiune îi determină pe cercetători să creadă că fiecare gaură neagră este capabilă să producă un univers nou. Astfel, universul în care ne aflăm noi se află într-o gaură neagră care se află într-un alt univers.

Mai mult, cosmologul rus Viaceslav Dokuchaev de la Institutul de Cercetare Nucleară din Moscova spune că în interiorul găurii negre, dincolo de orizontul Cauchy, pot exista forme de viaţă şi chiar civilizaţii avansate de nivelul III pe scara Kardaschev, prin comparaţie cu a noastră care încearcă să atingă nivelul I.

Aşadar, fizicienii au ajuns la concluzia că în fiecare gaură neagră există un alt univers şi chiar al nostru este într-o imensă gaură neagră aflată într-un alt univers.

Tributară teoriei lui Poplawski, gaura neagră, în calitatea sa de pasaj-vortex cu potenţial şi proprietăţi atât de creaţie, cât şi de extractor, este menţionată şi de către alţi cercetători (exemplu: Hawking, paradoxul E.P.R enunţat de Einstein, Podolski, Rosen), de pildă găurile negre din centrul galaxiilor, cum este şi cazul celei din centrul Căii Lactee descoperită în 1998, sau cele descoperite în mijlocul stelelor şi planetelor tinere aflate în proces de formare; amintesc aici de doctorandul Nienke van der Marel de la Leiden Observatory din Olanda, care în 2013 orientându-şi telescopul către sistemul Oph-IRS 48 a descoperit procesul formării planetelor, şi anume o gaură centrală în jurul căreia se roteşte asemeni unui inel un nor de molecule.

Acelaşi fenomen privind începuturile formării planetelor, deci şi a unui sistem solar, a fost identificat în discul protoplanetar al stelei HD 100546 situată la o distanţă de 325 de ani lumină faţă de Terra. Dovada constă în acea regiune imensă de spaţiu vid complet lipsită de materie, în jurul căreia deja orbitează un nor de particule. Sunt create, aşadar, condiţii propice masei, coordonatelor spaţio-temporale şi orbitelor stelei si planetelor.

Acest moment descrie, potrivit cercetărilor personale, începutul procesului “naşterii” prin rotaţii de tip vortex a unor găuri negre dintr-o altă gaură neagră; adică stelele sunt născute tot din stele, dar din stele mai mari, toate alcătuind o societate stelară şi o conştiinţă colectivă. Găurile negre din interiorul planetelor s-au “născut” dintr-o gaură neagră mai mare aflată într-un Soare. Odată cu deplasarea şi îndepărtarea găurii negre “copil”, adică a planetei, de regiunea în care s-a născut –  de “casă”, respectiv de Soare, ea îşi creează la exterior un înveliş de materie adecvat cu ajutorul celor două forţe “moştenite”: forţa electrică şi forţa magnetică.

Procesul în sine fiind precum o zestre genetică cosmică, s-a transmis şi în cazul Soarelui “mamă”, acesta născându-se într-un alt loc al universului dintr-o gaură neagră mult mai mare – Soarele “bunică”.

Ipoteza enunţată aici este susţinută de teoria elaborată în 2012 a unor astronomi.

© Evgeniy Goncharenko / 123rf

Potrivit acestora, simultan cu evenimentul cosmic al naşterii Soarelui nostru, s-au format o mulţime de alţi sori “fraţi” (183 conform simulărilor), care astăzi sunt răspândiţi prin alte regiuni ale Căii Lactee. Fenomenul poate fi verificat şi amintesc în acest sens de exemplul fotonilor-perechi născuţi din acelaşi atom, proces demonstrat deja pe cale ştiinţifică la începutul anilor ’80 de fizicianul francez Alain Aspect de la Institutul de Optică al Universităţii d’Orsay din Paris, prin intermediul a doi fotoni-pereche rezultaţi dintr-un atom de calciu.

Mai mult, dacă unuia dintre fotoni i se schimbă polaritatea (spin-ul), instantaneu se modifică şi polaritatea fotonului pereche, chiar dacă aceştia se află aproape sau la distanţe astronomice unul faţă de celălalt. Acelaşi proces de modificare a polarităţii are loc în prezent şi îl putem observa la schimbarea polilor magnetici ai Soarelui şi ai planetelor din sistemul nostru solar, inclusiv la Terra.

În  experimentul menţionat s-a constatat, de asemenea, că fotonii corelaţi rezultaţi din acelaşi atom comunică între ei „telepatic” cu viteză superluminică.

Hiper-comunicarea sau comunicarea telepatică are loc si la nivel de ADN, descoperire realizată de cercetătorul rus Pjotr Garajajev, dar este accesibilă şi la nivel astronomic între găurile negre, respectiv între planete, sori şi galaxii. Putem corela hipercomunicarea şi hiperspaţiul dintre planete, sori şi galaxii cu gradele de rudenie ale unei familii şi arborele ei genealogic, unde principalele proprietăţi cosmice se transmit asemeni ADN-ului uman.

Se pune întrebarea, cum are loc emisia, transmisiunea şi recepţia informaţiilor?

În mod particular, comunicarea între aştrii cereşti-găurile negre are loc pe calea undelor, iar undele ce unesc corpurile cereşti sunt de mai multe tipuri, cele mai cunoscute în momentul de faţă fiind cele ale câmpurilor electromagnetice. Aceste unde electromagnetice emise de o planetă sau un soare sunt precum undele concentrice şi unduitoare ale apei de la suprafaţa unui lac si se propagă în mod continuu în univers; dacă ar fi să le desenăm 2D şi 3D am obţine inele concentrice cu o propagare de tip meandrică, iar în locul masei planetei sau a soarelui ar fi acea pietricică aruncată în lac.

Potrivit cercetărilor personale, mai există un set de unde care au rolul de a lega printr-o singură undă meandrică Soarele de toate planetele din sistemul solar, dar şi Soarele de fiecare planetă în parte. Mai precis, din gaura neagră – Soarele mic din interiorul Soarelui aşa cum îl ştim, porneşte spre polul său Sud magnetic o radiaţie-undă ce se unduieşte, răsuceşte şi roteşte spiralat, formând un con cu buza orientată spre polul Sud. Această undă se duce meandric şi se roteşte în jurul său către polul Nord al următoarei găuri-negre-Soarele mic din interiorul planetei Mercur. Tot în mişcări spiralate această undă desenează un nou con, de data aceasta cu buza în sus, apoi concentrează energia coborând spre centrul găurii negre-Soarele mic din interiorul planetei Mercur. Acolo “dansează”, îşi schimbă polaritatea şi, din nou, în mişcări spiralate şi unduitoare, porneşte şi se propagă spre polul Sud al găurii negre-Soarelui mic, ulterior îndreptându-se meandric către polul Nord magnetic al următoarei găuri negre-Soare mic.

Acest traseu de meandru cu capetele spiralate la polul Sud şi polul Nord constituie şi o gaură de vierme. În acest mod toţi sorii mici din interiorul planetelor sunt legaţi de Soarele mic din interiorul Soarelui sistemului solar, adică toate găurile negre din planete sunt legate de gaura neagră din Soare. În mod particular, la rândul ei, gaura neagră din Soare este legată de găurile negre ale sorilor “fraţi” şi de gaura neagră din interiorul Soarelui –“mamă”.

În altă ordine de idei, graţie prezenţei în interiorul fiecărui Soare şi fiecarei planete a găurii centrale, ce emite şi absoarbe în mod controlat radiaţii luminoase şi materie, putem realiza călătorii interplanetare, intersolare sau intergalactice.

Călătorim în afara spaţiului-timp creat de masă, traversând universurile prin găurile de vierme create de găurile negre-sori, utilizând polii polari din planul fizic 3D, câmpurile şi undele cuantice generate.

Jocul forţelor electrice şi magnetice, precum şi călătoriile interstelare erau familiare şi dacilor.

Următorul episodVortexuri, Spirale şi Meandre Cosmice – II >>

1 COMENTARIU

Gânduri?

Lasă-ne o vorbă!
Cum te strigă?