Cum schimbăm locurile în care trăim din interiorul nostru

Vedem cum o grămadă de oameni spun că trăiesc în locuri nepotrivite lor (țară, oraș, familie) de parcă aceste locuri exterioare nu ar fi cumva la nivelul lor.

În acest aparent haos al vieții actuale există și o mare posibilitate de învățare și evoluție. Trecând prin degradare și haos, un suflet se poate căli și purifica, iar acest lucru va duce la o creștere considerabilă pentru evoluția acelei ființe. Deși deplângem viața în aglomerările urbane, această viață anostă la o primă vedere și lipsită de perspective de moment poate fi un teritoriu de învățare foarte util pentru fiecare dintre noi. Aici se poate învăța actul dăruirii și slujirii la fel de bine ca într-o comunitate monastică, izolată, dacă respectiva ființă înțelege că trăiește această viață doar ca o experiență a vieții sale spirituale și nu ca pe un prilej de a dobândi faima, putere personală și bogăție la nivelul materiei.

Mulți cred că doar în locuri izolate și urmând o anumită asceză se poate ajunge la fericire lăuntrică și pace a inimii, dar adevărul este că oriunde trăim, chiar și în aglomerația și trepidația unui mare oraș putem găsi acest lucru.

Pacea interioară este încununarea unor trepte urcate cu perseverență interioară și inspirație venită din planurile mai înalte ale universului. Noi nu putem grăbi această înflorire a ființei noastre, dar putem să ne alegem cât mai conștienți o atitudine care să ne ajute. Este foarte important să înțelegem că nu dreptatea și îndeplinirea dorințelor este importantă pentru interiorul nostru, la fel cum niciun mediu exterior considerat ideal nu ne ajută prea mult pentru creșterea noastră spirituală. Orice cadru exterior ne poate fi util, chiar dacă vedem că este imperfect, dezordonat și lipsit de perspectivă, la o primă vedere.

Dacă îl privim cu alți ochi, ai acceptării și liniștii, acel loc își poate schimba coordonatele, devenind unul al păcii și armoniei. Poate că familia în care trăim în prezent ni se pare un mediu ostil, toxic, și am dori să ne îndepărtăm de ea pentru a ne găsi liniștea. Dar alegând să stăm acolo și acceptând că este mediul potrivit pentru creșterea noastră, noi ne vom aduce înflorirea sufletească cu mult mai rapid decât dacă am fugi în alt loc. Unele căi sunt mai scurte, mai anevoioase, altele mai lungi și mai ușoare, dar importantă este atitudinea noastră. În loc să găsim tot felul de imperfecțiuni și de lipsuri în mediul în care trăim, am putea să ne folosim de ele ca de niște unelte, pentru a sădi în interiorul nostru semințele păcii și ale iubirii. O inimă care ajunge la blândețe și smerenie poate schimba nu numai propria energie, ci și vibrația locului în care trăiește.

Exteriorul nu se schimbă fără ca ceva din interiorul nostru să se fi schimbat înainte. Nu există mediu perfect pentru evoluție, ci atitudinea înțelegătoare, cât mai apropiată de o acceptare deplină. Atunci când blândețea și iubirea ne umplu inimile, este posibil ca viața să ne mute într-un alt loc, printre alți oameni, pentru a construi acolo ceea ce deja a fost sădit în interior. Niciodată nu vom găsi un alt cadru exterior, mai bun, mai favorabil, fără ca ceva din interiorul nostru să nu fi atras acel spațiu înainte.

În momentul în care acceptăm că mediul în care trăim este potrivit cu ceea ce avem de făcut nu mai încercăm să îl modelăm după propriile așteptări. Acest lucru ne va scuti foarte multă energie, pentru că aceasta este risipită de obicei cu tot felul de pretenții și nemulțumiri, care duc la adâncirea frustrărilor.

Există și o vorbă care spune “fă rai din ce ai” și care ne îndeamnă să fim mulțumiți și recunoscători cu ceea ce avem la dispoziție în chiar acel moment. Recunoștința este o mulțumire a sufletului, care acceptă lucrurile așa cum sunt, cu credința că Dumnezeu se află în tot și-n toate, indiferent de mediul în care trăim și ne desfășurăm viețile. Sigur, atunci când trăim într-un oraș poluat, cu străzi aglomerate și cu oameni grăbiți ne este greu să găsim motive de bucurie și recunoștință, dar chiar și acolo putem evolua și ne putem găsi bucuria lăuntrică. Adevărata poluare nu este în aer, ci în sentimentele oamenilor, și cu cât mai multe ființe își vor purifica și înălța sufletul, cu atât acest aer va deveni mai respirabil, mai pur, pentru cei care ne vor urma.

Din impresii, din sentimente, vine o mare cantitate de energie, pentru că modul în care ne raportăm la un lucru, la un obiect, la o întâmplare, la o altă ființă, ne deschide alte și alte perspective asupra vieții, în loc să le închidă și să le diminueze. Pentru ca impresiile și viziunile să ne călăuzească este bine să încercăm să fim cât mai prezenți și detașați de factorii emoționali din jur. Chiar și în trepidația și haosul cele mai active ne putem refugia în acel loc minuscul din interiorul nostru, pe care unii îl numesc inima sacră, pentru a ne încărca cu energie, ori de câte ori este nevoie. Atunci când suntem conectați la sinele nostru divin urmăm fluxul vieții și ni se deschid astfel multe perspective la care nici măcar nu ne gândeam înainte. Cei mai mulți oameni nu înțeleg acest proces simplu, dar profund în același timp, de a urma Voia Întregului și de a ne subordona lui. Un fel potrivit de a spune și a simți “facă-se Voia Ta, Doamne, nu a mea.”

Cu cât este mai atașat de sinele său mic, uman, cu atât o ființă va atrage în jurul ei un câmp de frecvențe mai scăzut, dar suficient de puternic pentru ca acel om să nu fie el, să nu se simtă în largul lui. Uneori spunem că nu ne simțim bine în pielea noastră când avem aceste senzații și trăiri. Acest lucru este datorat în mare măsură nivelului ridicat de așteptări și pretenții de la lumea din jur. Cu cât este mai mare nivelul de așteptări, cu atât va crește nivelul de agresivitate interioară, care va genera nemulțumiri, judecăți și tot felul de etichetări.

Vedem cum o grămadă de oameni spun că trăiesc în locuri nepotrivite lor (țară, oraș, familie) de parcă aceste locuri exterioare nu ar fi cumva la nivelul lor. De aici până la a face același lucru cu oamenii întâlniți nu este decât un pas. Când așteptările sunt mari, cei din jur par întotdeauna mai mici decât noi și astfel ne creștem nivelul de trufie și orgoliul. În trufie pierdem esența vieții, care ne învață smerenia și ascultarea spre binele nostru și ca o condiție a vieții trăită în armonie. Un om orgolios nu poate trăi în armonie cu vibrațiile naturii și ale universului. El are de vindecat în el orgoliul cu forțele care sunt în interiorul său, altfel corectura se va produce din exterior cu urmări mai dureroase.

Sigur, religiile și multe învățături spirituale ne avertizează că mândria este un păcat, poate cel mai important, care nu ne lasă să primim în noi duhul sfânt al vieții dumnezeiești, dar ea este foarte prezentă în societate pentru că este hrănită în permanență de chiar legile care ne guvernează comunitățile în care trăim. Suntem încurajați să ne căutăm dreptatea individuală, confortul personal, să ne întărim imaginea de sine și să ajungem la prosperitate prin întrecerea cu alții, de multe ori în detrimentul lor. Acestea udă mereu semințele orgoliului și individul se îndepărtează tot mai mult de adevărata abundență a Creației, care se naște în smerenia inimii, bun simț, altruism și modestie.