Câmpul magnetic solar se uneşte cu cel al planetei, drept urmare energiile şi plasma urmează alinierea liniilor magnetice spiralate şi răsucite dintre cele două corpuri cereşti.
Itinerariul curenţilor electrici este în aceeaşi direcţie[1] cu cea a liniilor câmpurilor magnetice. O funcţie dominantă în acest sens o deţine rotaţia miezului[2] globului pământesc în jurul Soarelui.
Tributar, există influenţe şi din partea Lunii şi a celorlalte planete din sistemul solar, drept dovadă stau schimbările zilnice şi anuale ale direcţiei câmpului magnetic, respectiv ale miezului planetei.
De exemplu, măsurătorile privind pulsul electromagnetic al Pământului efectuate în zonele seismice din aria lacului Baikal de către Yury P. Malyshko şi Sergey Yu de la Institutul de Monitorizare a Sistemelor Climatice şi Ecologice, din cadrul Academiei de Ştiinţe din Rusia, demonstrează relaţia dintre Soare, activitatea miezului planetar şi fenomenele naturale.
Odată cu mişcarea din interior se balansează şi planeta, schimbându-se intensitatea pulsului câmpului electromagnetic pe parcursul zilelor, nopţilor şi anotimpurilor. De pildă, ea este semnificativ redusă în emisfera nordică în cursul lunilor de iarnă, când zilele sunt mai scurte şi nopţile mai lungi, deoarece miezul este orientat către emisfera sudică, iar atunci au loc multe furtuni.
Drept urmare, într-un câmp magnetic toroidal[3] cum este cel al Pământului orice particulă încărcată electric urmează şi se roteşte spiralat de-a lungul liniilor câmpului magnetic[4], efectuând permanent mişcări în bucle.[5] Astfel, susţinut de o exemplară bibliografie terestră şi cosmică, omul înţelege că fenomenologia propagării undelor este bogat reprezentată nu doar în cazuistica câmpurilor electromagnetice şi a sunetelor radio, dar o întâlnim şi în atmosferă, în mediul acvatic şi subteran, ca şi în sori şi galaxii.
Din suita exemplificată începem cu mecanismul de producere şi de spargere în apropierea ţărmului a valurilor de la suprafaţa lacurilor, mărilor şi oceanelor.
