Timp estimat de citire: 4 minute

Este o situaţie stranie să ai perioade de invizibilitate psihologică într-un oraş aglomerat ţinând cont că trebuie să tranzitezi rapid între stări.

Mă gândeam în perioada aceasta la diferenţele şi contrastele între căile spirituale ale tibetanilor (şi orientalilor în general), care au practicat izolarea totală, au meditat zile, luni şi ani în peşteri, ca eremiţi, în întuneric, au primit cu multe eforturi iniţieri de la diverşi guru şi călugări lama iluminaţi; şi calea noastră, mulţi dintre noi în oraşe aglomerate şi poluate, unde marii maeştri iluminaţi nu vin (şi pe bună dreptate).

Este o diferenţă imensă, dar nu am să marşez pe ideea unei superiorităţi a unei căi faţă de cealaltă, deoarece există unele nuanţe date de misiunea spirituală. Mulţi tibetani care au ieşit din roata karmică şi au găsit iluminarea în aceeaşi viaţă au venit special şi au ales pentru ei să se elibereze, chiar trecând prin cele mai mari suferinţe şi chinuri, inclusiv singurătatea şi asprimea vieţii de eremit.

Roadele lor rămân în câmpul colectiv şi pot fi accesate de oricine şi oriunde, cu o intenţie pură. Unii dintre marii maeştri tibetani, de fapt, marea majoritate cred, meditează pentru binele omenirii. Forţa lor spirituală, mentală şi vitală este uriaşă şi, chiar dacă meditează într-o peşteră, neştiuţi de nimeni, efectele se simt pe întinsul planetei.

Noi avem alte particularităţi. Asprimea şi încercările dure ale vieţii spirituale pe vârfurile munţilor Himalaya sunt înlocuite de mai subtilele şi mascatele tentaţii şi asprimi ale vieţii citadine. Şi chiar a vieţii la ţară, am să adaug, care, din perspectiva mea, este mult idealizată în diverse mesaje. Totuşi, viaţa în natură va fi mult mai hrănită cu energii benefice decât viaţa la oraş, cu excepţia cazului în care ai practică şi nivel spiritual avansat pentru a accesa rezervorul infinit de energie de oriunde te-ai afla. Dar, viaţa la ţară are alte capcane din punct de vedere spiritual, despre care am să vorbesc poate cândva. Ele nu sunt insurmontabile, dar trebuie luate în considerare atunci când cineva alege viaţa satului.

Să revin totuşi la subiect, respectiv stările evolutive mai înalte în contextul citadin. Noi avem şi rolul de a asista în trezirea umanităţii aflându-ne în mijlocul ei, deci, este ceva diferit faţă de tibetani. M-am gândit acum ceva vreme să fac unele experimente care necesită o anumită dedicare, apoi să le împărtăşesc.

Unul dintre experimente este menţinerea unei stări Samadhi (pentru simplificare, să spunem că este caracterizată de o minte în repaos, în stare meditativă) în ieşirile din oraş, acolo unde nu există riscul mărit al unor stimuli imprevizibili.

Am să împărtăşesc o experienţă şi revin şi cu altele pe măsură ce se desfăşoară.

După mai multe meditaţii în care au venit energii catalitice puternice prin mine, am rămas într-o stare continuă de samadhi, întreruptă doar de interacţiunile umane, online sau directe. Cu alte cuvinte, îmi era mult mai uşor să păstrez repaosul mental absolut decât să iniţiez naratorul intern. În plus, deşi sunt foarte empatic în mod normal, ceva se schimbase şi se reglase ca să simt numai cât este necesar din exterior (şi foarte puţin era) menţinând o beatitudine interioară.

M-am dus într-o astfel de stare la un magazin mare, dimineaţa, pentru unele cumpărături. Ajung acolo şi văd mulţi angajaţi afară. Nu am dat atenţie, am luat un cărucior de lângă doi dintre ei şi am intrat în magazin. Nimeni nu mi-a dat atenţie. În magazin, văd că intrarea a doua era blocată, dar se putea lua pe altă cale.

Luând-o în direcţia liberă, am văzut mulţi muncitori care lucrau în interior. Mi-am dat seama că nu am ce căuta acolo. Mă întorc şi, în magazin intră o doamnă, angajată acolo, se vedea după tricou. Mă vede şi nu zice nimic. Numai când o întreb ce se întâmplă, îmi acordă mai multă atenţie şi îmi spune că se renovează şi nu se poate intra.

Ies, las căruciorul acolo unde era, lângă cei doi angajaţi care îşi beau cafeaua, şi plec. Observ că vine cineva şi, după câţiva metri, aud strigătele angajaţilor. Mă uit în urmă şi văd cum persoana care a venit a luat exact căruciorul pe care îl lăsasem, dar, atunci, toţi angajaţii din preajmă au început să strige la ea că magazinul e în renovare, că nu are voie să ia căruciorul şi să intre.

Aceasta m-a adus la contemplarea ideii de invizibilitate psihologică. Dacă menţii o stare de samadhi (sau măcar minte în repaos) şi ai o energie înaltă, cel mai probabil vei deveni transparent pentru energiile celor din jur. Chiar dacă te văd, chiar dacă proiectează energii către tine, radarul lor auric nu primeşte răspuns, nu are de ce să se agaţe să amorseze o reacţie, şi este puţin probabil să se nască un context de interacţiune. Mai ales când nivelul empatic este reglat la optim.

Ca urmare, este o situaţie stranie să ai perioade de invizibilitate psihologică într-un oraş aglomerat ţinând cont că trebuie să tranzitezi rapid între stări, când interacţionezi cu oamenii sau trebuie să ţii cont de prezenţa lor. Eu însă doresc să văd ce se întâmplă din punct de vedere personal când menţii vid mental în activităţi citadine. Este necesară o conştientă de sine şi o prezenţă foarte puternică pentru a nu fi deturnat de energiile din jur (fiind în stare meditativă), dar, în acelaşi timp, poţi să curgi că apa printre pietrele din albie.

Pe măsură că trag nişte concluzii din studiul asupra mea, revin cu detalii. Sper să fie revelatoare şi de folos.

Gânduri?

Lasă-ne o vorbă!
Cum te strigă?