Dacă o gaură neagră este activă, forţa sa gravitaţională de asimilare va distorsiona spaţiul-timp înghiţind orice, de la particule de lumină, la planete şi la alte găuri negre.
Pe cât de expresive şi dinamice sunt meandrele şi spiralele din punct de vedere vizual-plastic, pe atât de complexe se dovedesc a fi în a ilustra efectele unor fenomene din existenţa cotidiană şi cosmică.
În arhivele memoriei tradiţiei populare găsim trimiteri descriptive la peisajul terestru precum unda apei, dealul şi valea, muntele şi depresiunea, iar pe de altă parte către elasticitatea şi răsucirea spaţiului-timp.
Afinitatea care se stabileşte între aceste tărâmuri este evidenţiată de capacitatea de curbare determinată de rotaţia unui obiect ceresc, respectiv de câmpul sau electromagnetic şi cel gravitaţional.
Pornind de la câmpul electromagnetic şi vortexul gravitaţional creeate de orice astru care se învârte cunoaştem şi că forţa de atracţie exercitată asupra mediului proximal va apropia orice element, de la particule de fotoni, gaz, apă şi praf până la stele şi găuri negre.
Cazuistica terestră şi cosmică le demonstrează.
Studiile efectuate cu ajutorul Observatorului STEREO şi cu cel al Dinamicii Solare, NASA, au pus în evindenţă un factor magnetic comun atât suprafeţei solare precum şi atmosferei şi ocenelor terestre.
Atat Soarele cat şi Pământul au fost diagnosticaţi cu prezenţa undelor Rossby.
În cazul planetei noastre undele atmosferice Rossby sunt observate ca uriaşe meandre circulare de-a lungul celor două emisfere.
Când buclele formate devin foarte pronunţate, ele detaşează masele de aer rece sau cald, aer care devine ciclon sau anticiclon.
Deşi suprafaţa solară nu este exact la fel cu cea a Terrei, totuşi ea este un imens ocean de substanţă gazoasă puternic ionizată (plasmă) şi permite deplasări magnetice ondulatorii pe suprafaţa sa.
Astazi, undele Rossby stau la baza predicţiilor meteorologice de pe Terra şi Soare. Mai mult, întrucât astrul se roteşte în jurul propriei axe[1], şi câmpurile sale magnetice se învârt precum tirbuşonul, descriind spirala lui Arhimede. La poli acestea se curbează asemeni jucăriei curcubeu spiralate – Slinky.[2] Rotaţia în jurul propriei axe permite şi răsucirea liniilor magnetice[3], eliberând totodată plasmă şi vânt solar.
Urmare analizelor în raxe X şi ultraviolete efectuate cu ajutorul satelitului SOHO şi cu Observatorul Solar “Big Bear”, California, S.U.A., privind ejecţiile de masă coronală s-a constatat că în momentele erupţiilor există o relaţie între structura heliacală a acestora şi orientarea în forme de “S” (sigmoidale) a câmpurilor magnetice, respectiv a frânghiilor de flux magnetic.
Frânghiile de flux iau naştere prin atracţia şi unirea a cel puţin două linii magnetice de polaritate opusă, creând un grup de linii care se răsuceşte de-a lungul unei axe comune. Fenomenul este cunoscut ca reconectare magnetică, fiind asociat cu energia cinetică şi eventual, căldura.[4] “Dintr-o legătură principală de flux magnetic de forma unui S răsucit se desprind şi se dezvoltă ulterior noi seturi de bucle, care la rândul lor se răsucesc şi se împletesc formând noi frânghii magnetice”. [5]
Angelos Vourlidas ne îndeamnă să ne imaginăm procesul astfel:
