Ţara Luanei
Munții Buzăului adăpostesc o zonă plină de mister, încărcată de istorie și necunoscut, asupra căreia s-au țesut, de-a lungul timpului, mai multe legende și basme. Țara Luanei este o regiune deosebită pentru turiști deoarece aici se găsesc așezări rupestre, care datează încă din preistorie.

Miezul legendei despre Cetatea Luminii se referă la un mister păstrat cu străşnicie de către regele Luana, al cărui nume era Lo – A – Na.

Ţinutul vechii Dacia este plin de legende care-şi pierd rădăcinile în negurile celor mai îndepărtate vremuri. Este posibil ca unele dintre aceste legende să-şi aibă obârşia cu mult dinainte de Potop, acesta având vârsta stabilită la aproximativ 12.000 de ani.

Deci vorbim aici de realităţi petrecute cu mare probabilitate în vremea când pe acest teritoriu exista marele Regat Geto-Dac.

Putem lua în calcul faptul că în mijlocul unui teritoriu aşa de mare putea să existe un fel de cetate iniţiatică, în care locuiau sacerdoţi şi persoane care serveau spiritualitatea, un fel de capitală spirituală a Marelui Regat Geto-Dac dacă vreţi.

Despre această cetate a Ţării Luanei există câteva versiuni ca legendă, dintre toate cea mai credibilă find cea care face referire la o armată venită pe calea aerului, în care de foc şi care a nimicit pur şi simplu paşnica aşezare.

De ce i se spunea „Cetatea Luminii”?

Legenda spune că deasupra cetăţii era permanent un soare, ca soarele zilei, care dădea lumină pe timpul nopţii ca şi ziua. Aceasta este descrierea şi nu alta.

Deci putem înţelege că era fie un fel de sferă luminoasă strălucitoare, fie un fel de generator de energie solară care alimenta sisteme de tip electric ce luminau întreaga cetate întocmai ca lumina zilei. O comparaţie în acest sens este binevenită. Un meci de fotbal desfăşurat pe timpul serii. Logic ar fi dacă stadionul nu ar dispune de proiectoare nu s-ar vedea jucătorii pe teren, însă proiectoarele emit suficientă lumină pe timp de seară, astfel încât ochii spectatorilor vor vedea clar tot ce este pe teren ca pe timp de zi.

Întorcându-ne la vremea aceea, Cetatea Luminii dispunea de o asemenea tehnologie într-o epocă în care probabil în regiunea europeană trăiau triburi aflate într-un stadiu rudimentar de dezvoltare. Dar cei care au venit în carele de foc să distrugă Cetatea Luminii, cine erau? Căci legenda se referă la ei numindu-i duşmani aprigi.

Dacă aveau care de foc, denumire folosită de cei din antichitate pentru OZN-urile de azi, înseamnă că dispuneau şi aceia de tehnologie de producere a curentului electric sau a altui efect similar prin care se obţinea lumină artificială.

Acei cotropitori urmăreau de fapt altceva!

Miezul legendei despre Cetatea Luminii se referă la un mister păstrat cu străşnicie de către regele Luana, al cărui nume era Lo – A – Na cum se obişnuia în vechime, şi de aici a rămas acest specific care numai în România există – „al cui eşti? „a lu Ion a lu Gheorghe”, adică al lui Ion, fiul lui Gheorghe.

Deci era Lo a lui Na, formă arhaică de identificare şi mergând pe firul acesta putem spune că regele Cetăţii Luminii, aşa cum spune legenda, cunoştea o terapie genetică prin care, în combinaţie cu apa vie şi apa moartă, vindeca rănile celor care se alegeau cu aşa ceva în diferite lupte. Căci şi pe vremea aia existau lupte.

Altfel spus vrăjmaşii râvneau la tehnologia genetică deţinută de regele Ţării Luanei, probabil dobândită de la fraţii din spaţiu sau transmisă în mod iniţiatic de o comunitate de maeştri spirituali aflaţi prin munţii noştri.

Regele era în mod sigur un fel de specialist în inginerie genetică, pentru că aşa cum spune legenda în privinţa acelor izvoare tămăduitoare cu apă vie şi apă moartă, „Numai Luana cunoştea tainele izvoarelor, cei care se încumetau să le încerce singuri mureau pe loc…”. Deci chiar dacă erau nişte izvoare minerale, doar regele cunoştea formula de combinare a acestor ape cu produsul pe care el îl folosea pentru vindecări.

Probabil acest produs genetic avea proprietatea de a regenera complet şi chiar de a asigura imortalitatea fizică dacă ar fi fost necesar. Şi asta duce la ideea unei taine alchimice – nemurirea pe care vrăjmaşii Cetăţii Luminii o râvneau. Şi acesta a fost motivul războiului nimicitor care a distrus Cetatea Luminii – secretul nemuririi care, fără a putea fi luat, a dus la distrugerea cetăţii şi a Ţării Luanei. Şi odată cu asta, misterul a rămas îngropat până în prezent, când…

Următorul episodCetatea Luminii din Ţara Luanei – Trovanții (II) >>
Acest articol face parte 1 din 6 seria Cetatea Luminii din Ţara Luanei
0 0 voturile
Recenzie Articol
Abonează-te
Informează-mă despre
guest

2 Comentarii
Cel mai vechi
Cel mai nou Cel mai votat
Feedback-uri în linie
Vezi toate comentariile
Marauder

Ca o curiozitate: sondajele atestă că aşezarea a fost distrusă în mod instantaneu de un foc mistuitor – stratul de arsură (de o frumuseţe arheologică ieşită din comun) se întinde pe toată suprafaţa aşezării, prezentând dovezi că zona nu a fost devastată de un incendiu întâmplător, ci că aşezarea a fost distrusă şi incendiată cu o furie nemaiîntâlnită, pământul fiind ars pe o adâncime de circa o jumătate de metru şi în zona în care nu au existat construcţii sau arbori; se pare că năvălitorii au intenţionat să ardă până şi pământul pe care a fost aşezarea.

[…] cunoscut şi ca Oannes – denumirea greacă a originalului Uanna – să fie vreo asemănare cu Luana din Ţara Luanei?  – şi acest Enki a preluat proiectul dezvoltării omului ca specie […]