Şahul – strategie sau şiretenie?
Documentele din Biblioteca Britanică sugerează că șahul circular a fost jucat în Persia încă din secolul al X-lea d.Hr., iar alte referințe se găsesc în India, Persia și mai târziu, în Europa. (Wikipedia)

Indiferent că e un concurs internaţional sau sunt pensionarii de la bloc care joacă şah după-amiezile vara la umbră, sunt folosite două variante: strategia şi şiretenia.

Sportul minţii cum mai este numit şahul reprezintă în acelaşi timp şi o metodă foarte eficientă de relaxare cerebrală, dar şi o modalitate de a forma mult mai multe conexiuni neuronale, aşa cum au dovedit cercetările ştiinţifice din ultimele trei decenii.

Faptul că un jucător de şah este nevoit să gândească, şi nu oricum, demonstrează că acest sport menţine tinereţea şi performanţa cerebrală la cote suficient de ridicate determinând un nivel IQ – inteligenţa mentală – peste medie. Cu alte cuvinte cine joacă şah în mod constant îşi menţine mintea flexibilă şi asta se reflectă şi în atitudinile sale.

Dar dacă ne ducem înapoi în timp, cercetând originea şahului, vom descoperi că el îşi are originea undeva prin India, şi nici măcar acolo nu-şi are rădăcinile, fiind de fapt preluat din Tibet.

De ce Tibet?

Răspunsul se află chiar în conţinutul şahului.

Piesele de pe tabla de joc erau reprezentate în vechime de câteva categorii care erau de fapt participante la luptele teritoriale:

  • Infanteria – pionii
  • Cavaleria – caii
  • Elefanţii – nebunii
  • Carele – turele şi regele cu regina

Evident că de pe câmpul de luptă aceste realităţi au trecut treptat pe tabla de şah ca un concept de strategie necesar atunci când existau conflicte şi situaţia trebuia analizată.

Încă din secolul 6 înainte de Christos şahul se juca în India şi se numea „chaturanga” fiind apoi preluat de către perşi – transportat cel mai probabil pe faimosul „Drum al mătăsii” – la care jocul se numea „shatranj”.

Studiind cu atenţie regulile jocului de şah, şi analizând componentele – respectiv tabla cu cele 64 de pătrăţele şi 32 de piese, 16 albe şi 16 negre, ne ducem cu gândul la altceva şi anume la Cartea Transformărilor care conţine cele 64 de hexagrame derivate din combinarea celor opt trigrame cu ele însele de opt ori.

Pe de altă parte în ADN-ul nostru avem 64 de codoni care sunt răspunzători de toate procesele fiinţei noastre, de la nivel organic până la cel energetic subtil.

Aşa este că devine chiar interesantă această chestiune?

Dincolo de acest aspect menţionat, de care ne vom ocupa în numărul viitor, cele 64 de pătrăţele ale tablei de şah cu cele 32 de piese sunt reflectate în domeniul computerelor şi al programelor de calculator, respectiv există versiuni ale sistemului de operare Windows pe 32 şi pe 64 de biţi, asta însemnând să zicem calitatea performanţei programului respectiv.

Ca o informaţie pentru toată lumea, versiunea pe 32 de biţi utilizată de clienţii casnici e mai fragilă faţă de cea pe 64 de biţi, şi vorbim aici de vulnerabilitatea versiunii faţă de toate tipurile de atac de pe net: viruşi şi alte programe nedorite.

Dar iarăşi vin şi spun: aşa-i că şi analogia asta cu sisteme de operare este foarte interesantă?

Şahul reprezintă în realitate un fel de matrice cu posibilităţi de permutare, opinia cercetătorilor despre acest joc fiind aceea că are combinaţii enorme.

După primele mutări ale fiecărui jucător se dezvoltă deja 400 de combinaţii-poziţii în care piesele pot fi mutate, după două mutări numărul deja creşte la 72.084 de combinaţii poziţii ajungându-se în timpul jocului după cea de-a treia mutare a fiecărui jucător la uluitoarea combinaţie de 9 milioane de poziţii, adică 9 milioane de variante de a juca cu piesele.

Vă daţi seama? Este fantastic! Şi se estimează că pe parcurs până la finalul unei partide se pot dezvolta peste 100 de miliarde de variante de a muta piesele, şi de o parte, şi de cealaltă!

Dar mergând mai departe cu analiza jocului de şah, să spunem că în derularea unei partide, indiferent că e un concurs internaţional sau sunt pensionarii de la bloc care joacă şah după-amiezile vara la umbră, sunt folosite două variante: strategia şi şiretenia.

Prima se bazează pe toate schemele învăţate din manualele care tratează despre acest joc, iar a doua variantă este derivată din prima şi este folosită atunci când propria strategie de joc nu reuşeşte să surclaseze strategia adversarului.

Eu personal am observat asta de-a lungul celor 40 de ani de când joc şah şi am observat cum joacă mulţi alţii.

Fiind numit sportul minţii, uneori mentalul nu reuşeşte să uzilizeze o schemă de joc eficientă pentru că adversarul foloseşte la rândul său o schemă prin care-i blochează segemente ale strategiei. Şi atunci primul jucător se foloseşte de intuiţie, de capacitatea anticipativă şi pentru câteva mutări renunţă la schema strategiei, mutând aparent aleator, sacrificând tot aparent fără scop câte o piesă pentru a fenta strategia adversarului.

De multe ori o asemenea tactică, care nu e totuna cu strategia, duce la ideea enunţată de Sun Tzu în „Arta Războiului” care spune că dacă nu poţi câştiga o luptă direct, mut-o în locul ales de tine, atrage adversarul şi simulează vulnerabilitatea şi aşa vei câştiga. La fel este şi la şah când jucătorul, şi asta am văzut-o preponderent la pensionari şi la tinerii care joacă la bloc partide de şah, renunţă la schemele clasice de strategie şi aplică şiretenia din dorinţa de a-şi surprinde adevrsarul pe picior greşit şi de a-i lua piesele într-un stil de joc aparent haotic.

Vom continua acest serial despre şah deoarece avem multe de învăţat din asta.

Următorul episodŞahul – inteligenţă sau şiretenie? – II >>

Gânduri?

Lasă-ne o vorbă!
Cum te strigă?